Jurnalul unei tinere vaduve

             I. Scrisoare către mine

Ar fi cazul să mă adun de prin foi înainte de a le risipi vântul. Ar fi cazul să mă apuc iarăşi de viaţă dacă moartea nu o pot epuiza cu gândul. Când eram încă pruncă în casa bătrânilor mei o ajutam adesea pe mama să deşire ilice din lână ca să ne facă ciorapi călduroşi. Îi uram ca pe ciumă. Ciumă n-am avut niciodată, dar scărpinăturile de la acei ciorapi mi-au prisosit în copilăria mea ruşinată de la buna creştere. Deşiratul ilicelor şi desfiratul sulurilor de mohair din care îmi lucram de după gât ca o lele bentiţe colorate m-au ajutat să buchisesc tainele răbdării şi să îmi grăiesc în mine gânduri fără buze. N-aveam să ştiu atunci că aşteptarea morţii e o răbdare. Cine rabdă răbdarea în lupta cu moartea zileră pe feudele pământului, demn e de viaţa ferice de dincolo. Dincoace nu rămâne nimic de ei nici măcar numele. Puţini au fost eroii de război ale căror porecle incerte au rămas scrijelite pe pereţii bisericilor. Doar în acele biserici unde babele şi moşii n-au învăţat să citească nici în secolul de faţă.

Iar eu tac cu răbdare. De un an trag ca o catâră slabă şi bătută de stăpân o cruce. O fi din lemn de maslin de-o simt aşa de grea că mă deşeală. Dar nu-i chin. Mai vai ar fi fost să nu am crucea, văzul în ceaţă şi drumul în clin. O duc agale, târâş, alteori alerg cu ea în cârcă cu paşi săltaţi de parc-aş vedea la câţiva metri mântuirea ca o umbră albă la care sper şi după care mă tângui. De un an. Am mai zis. Şi pe mântuire o cheamă la masculin Daniel. Dar eu nu îi zic aşa. I-am întors numele. Toate parolele din mintea mea sunt nume şi cuvinte întoarse. Pentru că eu cred că nu trăieşti înspre înainte ci înspre înapoi. Nu te duci nicăieri, ci te întorci la o matcă. Mai departe care matcă, habar n-am. Dar să te duci, unde să te duci? Ca o minge cu elastic agăţat în gămălie eşti aruncat în lume şi nici n-apuci să te izbeşti de vreo tâmplă ca să spui şi tu „au!” că  te şi trage aţa înapoi. Eu nu mă supăr. Leinad însă, nu mă dumiresc dacă e împăcat sau nu. Crucea pe care o purtam dimpreună s-a rupt pe dindouă. De la fulger. Pe el l-a fulgerat, pe mine m-a trăsnit.

Deja e azi. Şi eu credeam că mai apuc să închid ochii până la azi-ul de mâine. Nu-i nimic. E bine că a venit aşteptatul azi. Nu mă scol încă. Plapuma alunecă de pe picioare, pleoapele alunecă şi ele dinspre sprâncene înspre globul obrazului. E linişte când astup orificiul bombat al ochiului. Răgazul sufletului meu din cazna dorului de Leinad e oleacă de uitare când timpul îşi pune funinginea pe mintea mea, dar inima n-o poate păcăli nicidecum cu înnegriciuni ale memoriei. Amintirile nu stau în cap ci în inimă. Azi voi juca un rol după ce mă vor îmbrăca în alte straie şi îmi vor vărui fruntea şi buzele mi le vor păli cu mai ştiu eu ce nuanţe de toamnă. Aşa mi-am imaginat. În sac de tul negru şi corset negru şi ochi de cărbune negru şi desuuri negre. E frig afără căci toamnă prelungă. Iar eu sunt o jună văduvă în doliu. Foarte jună.

Fotografii baroce, i-am spus fotografei. Culmea! Îşi dă licenţa în pictură pe subiectul morţii. De ce nu, până la urmă? Ce tot atât tabu despre moarte? Dar despre pedofilie nu vă mai e ruşine să vorbiţi? Acelaşi semn interzis s-a pus şi pe rugăciune. O lume idioată pentru că filozoafă n-a fost niciodată. Cu mici excepţii. Dar s-au dus şi acelea pentru că au ştiut unde le e locul. Ei bine, sunt contemporană cu tine şi viaţa m-a ales să fiu un Celălalt în sânul lumii în care trăieşti şi tu. N-ai decât să mă accepţi, fiinţă naturală cu râs şi dans şi ignoranţă. În mijlocul oamenilor săltăreţi la coarda vieţii, eu am îndolieli asupra originii noastre comune căci nu le mai împărtăşesc nici râsul, nici dansul, nici ignoranţa. Toate acestea sunt mărturii ale unei minunăţii de vieţi căzute în genunchi. Şi cât de tânără e vârsta mea pusă deja laolaltă cu suspinul bătrâneţii! Când ei aleargă şi spumegă precum bicarbonatul în oţet, eu mă feresc de graba lor să nu-i împiedic, să nu-i întârzii din fugăreala dorinţelor mari. Oamenii vor multe milioane de gunoaie sau de fâşii plastifiate ca să cumpere gunoaiele în care vor fi înmormântaţi. Mă iertaţi de lăcomie, dar vreau să fiu şi eu milioanară în bogăţii de cuvinte rare, cuvinte de artă, milionară în iubire şi copilării, în poveşti şi în pulsaţii energice ale vieţii până la distrugerea definitivă a bliţului morţii. Milionară în credinţă şi în aventuri mistice. Cred totuşi că aventura văduviei mă va lecui de toată această lăcomie. Iar pe oameni îi va lecui încetul cu încetul văduvia pământului de Dumnezeu. A început deja de multişor să se-nvineţească pe alocuri şi cenuşiul va da curând în negru. 

Nu-mi place negrul, desigur. Nu acum când îmi e băgat pe gât până în măruntaie. Dar am nevoie de el acum ca să îmi astâmpăr verva de a da noroc cu stihia morţii. Baroc fashion, spuneam, ca un Join me in death a celor de la HIM. Sau mai ales Love’s the funeral of hearts. Mă amuză copios băiatul ălă cu fes negru de aurolac pe cap şi ochi machiaţi cu tuş care crede că joacă şi se joacă de-a profunzimea suferinţei pe scandalul de Youtube. Prefer muzica psaltică, totuşi. Un grup Nectarie, Byzantion, soi de Guns N’ Roses cu îngeri nebandajati la cap. Prin vocea psaltistului, aleanul capătă parcă mai curând mângâiere de la Cel Tânjit de sufletul topit. Mai ales la miezul lunii când urlă nesomnul ca vârcolacul întemniţat.

Aveam nevoie de un gadget pentru şedinţa foto. Locaţia a fost uşor de ales numai de voi reuşi să-l mituiesc pe paznic să ne lase! Ne milogim noi cumva, mi-am spus. La cimitirul Bellu e perfect. Mai multe opere de artă lite- şi non-literare decât ţeste linse de câinii vagabonzi. Ideea îmi aparţine, mulţumesc pentru laudă. Leinad mi-ar spune că sunt dementă şi mi-ar trage şi vreo două jap-jap la fund să îmi dezmorţească picioarele ca să mai trăiesc cu ele şi pe pământ că doar s-or fi săturat şi norii de ele. Dacă nu aş fi o fătucă educată în ale duşului zilnic, mai că aş zice cum că de la miros de picioare nespălate ar fi toată poluarea planetei. Nu e cazul de faţă. Cum paradoxal, în cimitirul acesta lustruit n-aş avea nicio şansă să îmi gasesc accesoriul meu baroc a trebuit să caut o cale mai scurtă. Nimic mai simplu. O aveam pe draga mea Elay care are un frate student la medicină care îl are pe Urmuz, animalul lui de companie.

-         Ma belle, unde ne intalnim să ţi-l dau pe Urmuz?

-         Poţi la şase la Universitate?

-         Nu prea.

-         Şi cum facem?

-         Ţi-l las la portarul şcolii.

-         Ma belle, eu am coferinţă la doctorat şi curs diseară, ajung târziu. Nu-i idee bună.

-         Nu-i bai. Portarul e toată noaptea acolo.

-         Şi ce-o să zică?

-         N-o să ştie nimic.

Iata-mă şamaniţă aparent inocentă punând la cale vreun ritual voodoo cu motiv decorativ: craniul unui nene supranumit Urmuz. Nenea e anonim desigur. În felul acesta şmecheresc al omului care se descurcă în orice situaţie de parcă ar fi român, mi-am împins prietena, profesoară nevinovată la o şcoală de pitici să intre în circul în care mă pregăteam să intru eu eroină. Seară, adică aseară, râzând ca o tută după ce am coborât din maşină, îmi legănam paşii spre şcoala care îl gazduia pe Urmuz. Nu-mi venea să cred că eram pe punctul de a profana căpăţâna secată a unui mort. Zău că ma simteam ca la teatru. O tânără văduvă în drum spre un craniu ( care, a propos, are şi măsele) ca să facă fotografii baroce în cimitirul Bellu. De râsul curcilor sau de tragediile anticilor. Îmi venea şi să plâng şi să râd. E clar că sunt scrântită şi nu la picior, îmi spuneam. Nici măcar de groază nu pot să fiu când râd ca o căscăundă. O auzeam pe Elay şoptindu-mi în ureche Dusă eşti, ma belle!. Însă eram mult prea preocupată să îi spun lui Urmuz ce locşor calduţ îi pregătisem. Jur că n-am avut coşmar. Nici n-aş fi avut cum că doar n-am dormit. Aşa m-am aput să scriu. E terapeutică treaba. La ce bun să dau banii pe psiholog? Scrie, domniţă, ce-ţi trece prin tichiuţă că e mai ieftină hârtia. Curentul ceva mai scump căci am învăţat să scriem virtualiceşte în atâtea nopţi de nesomn, dar nu sărăceşte săracul dacă-şi cumpără un nasture de rezervă când are cămaşa intreagă.

Restul pe mai târziu, amice, că fac cearcăne şi se duce machiajul de râpă. Bună dimineaţa, noapte dragă! Aleluia somn!

           II Scrisoare către Urmuz

           Mon cher crâne, de ce te-or fi botezat aşa? Urmuz ? Oi fi avut şi tu, nefericite, o viaţă la fel de urmuziană ca a mea şi ca acelui literat din întâmplare care s-o fi prăpădit tot din întâmplare prin suicid ? Eu nu m-am gândit la asta. De ce să mă sfârşesc când nu m-am început eu ca să am dreptul asupra mea ? Cum, Doamne iartă-mă, o fi ajuns hârca ta în pâlnia palmelor mele? Bănuiesc că nu mai eşti al nimănui de ai ajuns la hatârul unei zăpăcite ca mine. Lasă, nu te înfuria şi nici nu încerca să mă sperii. Tocmai a plecat moartea de la mine. Am băut un vin împreună. Negru. De tescovină. E drăcoasă foc când povesteşte. Fac duşul de chemare a somnului şi voi citi acatistul pentru cei adormiţi. Dacă ai bunăvoinţa să îmi treci prin gând adevaratul tău nume căci pe cel de scenă îl cunosc deja, te voi pomeni cu drag pentru câte ai îndurat de la o pagubă de fată cu idei sanatoriale. De nu, să ştii că Urmuz nu-ţi vine asa de rău până la urmă. Dincolo de măselele de fumător – iţi acord totuşi sexul masculin fără să ştiu o iotă despre identitatea ta – scalpul tau e deosebit de … nu ştiu cum, eşti ca o nucă cu pojar din material solid de stâncă. Posibil că mă înjuri de dincolo pentru aceste analogii nu prea în favoarea adevăratei tale frumuseţi de craniu, posibil că mă compătimeşti sau posibil că râzi laolaltă cu mine. Zorba dansa la moartea copilului lui, eu râd a tragic la moartea soţului. Are ceva mitic şi mistic moartea înlăuntrul mişculaţiilor ei. Nu poţi să zici că trece neobservabilă ca naşterea unui suflet într-o familie săracă unde alte zece suflete piţigăie de foame. Dar se face invizibilă când te buşeşte ca un TGV în plin. E comică. O sperietoare de ciori care pe cioara asta spectatoare cu rol o amuză până la lacrimi. Urmuzule, tu ce-ai făcut când ai murit? Pe tine cum te-o fi plesnit? Uşor ca o fecioară de-ţi lingeai gândurile de atâta linişte sau te-ai zbârlit cu fiori să o vezi ca pe Smolitul drac? Offff! Nimica nu spui. Mă plictiseşti. Stai şi te uiţi la mine, flegmatic, cu ochii ăştia scobiţi, ma rog…cu restul de arcade osoase. Mai degrabă mi-ai spune cum te rugai tu atunci cand plescăiai din buze. Nu te rugai ? Hanţ ! Vezi uşor că-ţi pierzi frumuseţea de măsele! Bun, notăm 0-1 pentru mine, tu necredincios, eu ştiu totuşi o rugăciune. Plus psalmi. Şi pe dinafară, chiar. Şah mat. Tu es foutu. Măi Urmuz, dragă, nu ştii tu că rugăciunea te face om frumos? Rugăciunea albeşte. De-aia or fi negrii negri. Pentru că nu se roagă. Rugăciunea e ca suflul. Inspiri ziua prin toţi porii trupului putregaie de păcate şi apoi le expiri seara la rugăciune ca pe nişte flegme. E tratament bun de scos drăcoveniile din tine de-alde capricii şi încă mulţi alţi viermi care s-au strămutat din intestine la nivelul sufletului. Sau crezi cumva că eşti lipsit de suflet? Atenţie, stimabile, mai bine să fugă dracii de tine decât să nu te mai iubească nici sfinţii din cer! Deci, acum că ai intrat pe mâna unei zăltate, care mai şi crede în viaţa de dincolo, trebuie să te pleci. Nu te pot lăsa în starea asta dezagregată de necredinţă. Cum ţi-ai luat deja locul de veci, trebuie să înveţi să te rogi, fie şi post-mortem. Încuviinţează! Approved. Grozav. Să-ncepem! Eşti viu şi te apleci să îţi faci metania. Stai un pic. Trebuie să te ţes cumva, să-ţi pun ceva carne şi piele pe oase, să te configurez. Mie? Nu, Urmuzule dragă, nu mie te rogi. Domnicului! Cum? Păi spunem aşa: Ţesătorule Doamne, căci El te ţese, de fapt; deci...

             III. Scrisoare către Domnul

 Ţesătorule Doamne, căci Tu ţeşi duh în om şi peste oameni, înnoadă-mă la firul ivoriu al cerului nearătat. Sunt obosit şi vinovat de vana oboseală a păcatului înghiolditor. N-am unde să îmi aştern în pace nedumerita hârcă. Lasă-mă, Doamne, să mă ghemuiesc în pântecul palmei Tale ca-ntr-o găoace puiul şi cu geana milostivirii Ei, să-mi mângâie obrazul Maica. Lasă trupul meu să fie mraniţă pentru semănătura Ta. Pune graniţă între vieţuirea mea şi urâtul din vazduh. Frământă-mi duhul cu mâinile Tale şi răsuceşte-mi mintea precum colacul spirală către mântuire.

Leagă-mi, Doamne, vreascurile necumintei mele vieţi în mănunchiul cuibului duhovnicesc. Sufletul meu precum grâul să se risipească în pâinea pe care Tu o înmoi in saliva Ta spre Facerea omului nou. Dă-mi a mă curăţi prin cuminecătura nesfârşitei Tale mile căci, Doamne, mă tem de sângele si de trupul meu. Nu îmi vântura în fum sărăcăciosul meu suflet, ci oblojeşte-l Tu prin Cuvânt căci eu nu m-am învrednicit de el. Desfoaie-mi Binele inaintea năzuinţelor mele. Fă-mă să văd cu sufletul atunci când ţin trase obloanele ochilor şi să fiu oarbă la lumina zilei. Dă-mi, Doamne, panoplia credinciosului, să nu ducă lipsă braţul meu de sabia milosteniei şi nici vorba mea de suliţa adevărului împotriva celui ce-mi vrea pieirea in scrum.

Doamne, precum un fir de izmă m-ai răsărit din ţărână, iar eu precum un mistreţ am răvăşit şi locul şi bunul răsad. Cred, Doamne, că Tu mă iubeşti ca un Dumnezeu aşa cum eu ca un om îţi greşesc. Saltă-mă din inăspritul întuneric şi trezeşte-mă în noul parcurs al vieţii de după viaţă.


IV  Scrisoare catre Leinad


Iubite, dar, îţi drămuiesc din gânduri zmeie...căci am tăcut în mine şi vorba mi se-ncheagă. Tu ţi-ai închis ochii într-un somn în care doar îngerii mişună ca să aducă înştiinţare de la Domnul sau demonii ca să sperie cu furca. Dar esti candid şi smerit, putinţă nu-i ca să te caute vreun diavol. Iar pentru ce-ai greşit cu voie fără voie, eu sunt aici cu-a rugăciunii mătură să scutur trupul tău întămâiat. Ai fost cerut să intri în noua viaţă şi-ai cunoscut cosaşa înainte de vreme. Nu-ţi fie frică singur, urmează-ti drumul nestingherit de paşii ce încă rămân pe pământ. Paşii aceştia se duc pe a lor cale, iar din a ta plutire să nu te-ntoarcă nimeni. Tu să fii înalt şi ascultător de al tău înger ca să te regăseşti uşor din rătăcirea momentană. De vezi deja lumina, cuprind-o cu-a ta minte, de nu o vezi încă la răsăritul tău, o caută până, păşind în bezna goală, te vei izbi de ea. Să crezi în ceea ce-ţi va spune, de are harul Binelui. Şi lasă-te condus în veşnica speranţă a creştinului ce-ai fost. Nu vei greşi. Te voi urma când timpul meu subţire dintr-un puseu de viaţă se va dilata în eternitatea geamănă eternităţii tale.

La tine în chilie nu-mi este mie dat ca să pricep ce e. Nu-mi va fi poate niciodată cu îngăduinţă să-ţi mai calc pragul ca să m-nveţi iubirea. Nu fac eu parte din tagma fecioarelor ce împletesc bundiţe din lumină călugărilor sfinţi. Şi nici prea înţeleptă adeseori n-am fost. Cândva, îţi fui fecioară şi-n schimbul gurii mele tu mi-ai dat văzul şi căinţa; ba chiar cuvinte răcoroase pentru jăraticul de dinlăuntrul meu. Iată! Nesmerita ta începe al smereniei parcurs. Ajută-mă să-l duc până la capăt! Am inima zdrobită sub greutatea dorului, dar zâmbetul pe buze şi veselia înţeleaptă ce mi-ai lăsat în testament. Surprinsă sunt de-atâta bogăţie ce-am primit.

Ascultă-mă aşa cum fără să-mi vorbeşti aş vrea să te ascult! De-am plâns prea mult şi încă nu pun capăt, tu mă iartă. De-am fost mai zbuciumată şi m-am pierdut cu firea, nu mă osândi. Eu mai greşesc căci încă sunt umană şi merg târând de glezne al meu păcat dintâi. Şi de-aş putea să te despovărez de a ta judecată, nu aş tăgădui. Dar cum să-ntorc eu – fată proastă - pecetea legii? Să o-nţelegem deci cu acceptarea şi demn să o-mplinim!

Mărturisesc: conştiinţa mea se zbate pe nicovala păcatului de-odinioară. Mă freamătă mândria ce rău îmi pedepseşte umilinţa. Oarbă de mândrie n-am căutat să te-nţeleg, însă, scriindu-ţi Leinad, pătrund mai bine ale tale ziceri. Te-ai frânt precum o pâine în abur de iubire şi în slava iubirii fără de măsură trebuie să dăinuieşti etern. O altă cale pentru tine, refuz să o prevăd. Îşi dorea demult copila din trecut să scrie despre tine. Nemernica de-acum îţi scrie însă şi vreau ca tu să-nchipui în fiecare literă o îngăimare de iertare. Şi-n fiecare lumânare ce-ţi aprind aceeasi rugă. Căci preţuirea fiinţei se face doar în lipsă. Pe pamânt viaţa scoate la iveală doar gesturi mărunte şi trăsături dure. Adevărata viaţă lasă în urmă eroi cu arme şi scuturi. Tu ai fost scutul meu. Va trece timp până ce pielea mea va prinde iarăşi crustă ca să îşi facă scut.

            V. Scrisoare către Leinad

Urmuz s-a intors la destinatie. Livrat în siguranţă la aceeaşi gheretă de unde l-am recuperat prima dată. Acelaşi paznic neghiob cu aceeaşi mutră. De om cultivat in ale principalelor scursături ale oraşului. Dacă s-a întrebat vreo clipă ce era în cutia scotchuită, cu siguranţă nu a ajuns atât de departe; adevărul i-ar fi scuturat toţi perii măduvei spinării. Mesaj incognito către Elay: „ Urmuz e pregătit pentru întoarcerea la baştină.” Apoi uitare şi reînmormântarea lui Urmuz în taină. Mare sărbătoare o fi fost pe el la regăsirea calcaroaselor sale oase si a coastelor care i-au protejat o vreme colicii din burtă. Craniul nu mi-a arătat însă nicio urmă lăsată de colicii din creier. Posibil că mintea nu i-a sforăit mai mult decât apa minerală. Ignor. E dus la locul lui. Ca Leinad de altfel.

Tot omul are un loc în lume. Mai multe spaţii, mai multe proprietăţi şi mai multe hotare, dar un singur loc. La adâncime de câţiva stînjeni de la nivelul mării. Nimeni nu este lipsit de locul şi nici nu va fi sărăcit de o viaţă de dincolo. Însă, vezi tu, locul pe care îl ocupă fiecare în această viaţă trebuie că este invers proportional cu locul pe care îl va ocupa la cina Mirelui. Căci scris este şi în legea sfântă: „Cine se va înalţa pe sine, se va smeri, iar cine se va smeri pe sine se va înalţa.” Aşadar coboară-mă omule şi, îngeră, ridică-mă prin simplul mecanism al mântuirii. Să-mi ia dijmarii morţii şi ce nu am căci ce aveam s-a dus pe malul sâmbetei să-şi scalde veşnicia depărtată. Tu du-te, eu rămân să dau lăstar. Tu fii o vâlvătaie, eu stau absurdă în absurd să mângâi aerul spunându-i că e cald. Şi ce n-am vrut să fie, nimic n-a însemnat pentru a firii vrere. Nici firea Voii n-a fost mai domoală. Mai bine să nu gândesc de ici încolo şi să primesc ce e. Puţin sau rău sau întuneric. Sau golul rânduit.

A cântece celtice răsună viaţa mea de la un timp încoace. În niciun caz a jale sau a bocet. Ci balade adânc de triste de pe alt tărâm. În dosul ochiului mi se aşterne acest cânt. Şi când văzul nu mi se îngreunează de distorsiunile baroce ale cimitirelor, se lasă dus pe drumuri fără de întoarcere ca trena unui lung ev mediu. În acest ev, mă prind a-mi coase pleopele cu propriile gene. Nu e noapte sub pleoape, îmi spune îngera, ci numai filamentul de spirit aprins tremurător. Închide-ţi ochii des şi vei vedea cum sufletul ascultă tot ce-i spui. Trimite-l la plimbare pe o apă şi-şi va lipi obrazul de stratul neted ca mătasea şi vernil. Pe ape ce nu-ngheaţă şi-apoi prin şurele de nori gălbui se zbenguie şi Leinad cu pruncii îngeri.

 VI. Scrisoare către mine

Întinsă pe spate cu mâinile încrucişate peste sâni îmi ascult ieremiadele inimii. Stâlcită sub cazna lipsi lui, inima mi se preschimbă când într-un pui de prepeliţă ce urlă după mamă când într-un vultur ce stă să-nfaşte de durere cârmuitorul neputinţei.

S-a stins odorul tău, îmi spune luna topită în indigoul nopţii. Silenţios a dispărut ca o cometă plesnită de palma Hotărâtorului. Dar ca un jar ce încă clocoteşte sub zăpadă, el încă clocoteşte în mine. Mi-au fost tăiate sforile şi am căzut pe scenă şezând lângă un mort frumos din cale-afară. Să râd îmi spun, să dănţui ca bachanta la nunta lui cu luna. Palidă. Ce teamă şi ce zbierăt! Ce clipă nefirească!  E vis, dar mă trezesc. Şi dacă mă trezesc si nu e vis? Dormind să ies din vis nu-mi este cu cătare şi nedormind în vis nu pot intra să schimb ce-i dat să fie vis. Dar dacă-i vis, există şi-o trezire! Nu-i vis, e viu şi eu sunt încă moartă. El doarme; eu veghez, dar el dormind veghează peste visul meu. Nu mişcă, dar e cald ca norul de iarnă din stropii cui îşi face haină frigul. Îl mângâi atingând sprâncenele ce nu se mai încruntă. Îi ascult pieptul. Bate toaca. Să mâ întind alături pentru că mă doare. Nu ştiu ce e. Ceva ce nu a mai durut până acum. Aştept să se trezească ca să îi spun din somn ce vis avut-am eu când el dormea şi eu stăteam pe al sau umăr trează. E mort în cuibul lui în care eu sunt vie. Tăgăduiesc ceea ce pare. E Angst. E iremediabila cărare ce duce şi nu-ntoarce. Să salt din vis? Dar el e lângă mine...e drept, e breaz, e brav, e blând. Nu-i brâul desfăcut. Leinad, sunt moartă eu şi-ţi scriu din conştiinţă? Leinad, visează oare moartea că e vie când îşi stânge snopii ca o ţoapă? De-am să-l sărut cu buzele, cu ochii n-o să vadă, de-am să-l ating cu geana, cu tâmpla n-o să creadă...că-i viu şi eu sunt moartă. Leinad, visează.

VII. Scrisoare către mine

Fotografiile-mi baroce mi-au fost transferate tocmai înaintea Craciunului. Azi dimineaţă. Crăciun de basme înnourate. Mă uit la ele cu ochi străini căci nu ştiu cine e ţarina de acolo, aşa vestuită cum e şi schimonosită de o durere nevăzută. Nu-i văd durerea pentru că ea insăşi e durere. Despre mine vorbesc? Mine?, răsună surd în mina năruită dinlăuntru. Întocmai. Aveţi grijă! Din cuşca lumii am scăpat şi nu ştiu unde merg sau pe cine voi muşca. Obişnuiam să muşc odinioară şi să-mi încleştez dinţii în aşa hal ca falca încordată a unui pitbull. Când sufeream sau când simţeam aproape umilinţa. Găsiţi în libertate un animal pe cale de expediţie în muzeul prafului din trup uman. Adică la coşul de gunoi al sufletelor. Ce minunat trebuie să fie să te despoi de toată şuba asta grea de carne macră şi de pietroasele oase pentru a putea experimenta somnul în poziţia de plutire pe burtă când ajungi să fii mai uşor decât de aerul. Oricât post aş ţine tot n-aş reusi să îmi rarific piele, vene, carne, oase în aşa măsură încât să mă întrec cu oxigenul în consistenţa uşoară.

Fotografiile acestea mă încântă pentru că exprimă ceva ce am în posesie – suferinţa care nevoit mi-a devenit o a doua natură. Ca o lipitoare s-a ataşat de sângele meu dulce şi stă la supt precum viţelul lacom. Mă slăbeşte. „Dar eu şi mai puternică mă scol din patul meu. Care a fost al nostru. Naguère. Motolit e încă cearşaful. Deşi la înmormântare cu lenjerie ca de nuntă am netezit patul spunându-le să mi te aducă acolo rece ca de gheaţă. Când eu eram mai rece, frecându-ţi mâna în disperare ca să te încălzesc. Şi te trăgeam de gene (ce gene lungi şi curbe!) ca să te văd clipind. N-am mai zărit cele două măsline verzi ce stau acum sămânţă sub pământ. Cel mai frumos adormit cu putinţă ai fost. Păcat că nu mi-a dat prin cap să te fotografiez atunci aşa cum ne-am fotografiat împreună în oglinda de la muzeul Fraţilor Lumiere din Lyon; una dintre fotografiile mele preferate este aceea. Nu-i nimic, rămâne mai tainică imaginea ta în sufletul meu şi oricum află cât sunt de invidioasă ştiind că tu eşti mai frumos. Cu cel puţin o tonă de frumuseţe superior acum. Ai milă şi nu-mi dispreţui la coada ochiului un prim rid. De la expresia plânsului se prea poate a fi. Îţi mulţumesc, nu prentru rid, desigur, ci pentru miligramul de înţelepciune ce îl însoţeşte.” De pus într-o scrisoare către Leinad.

Fiecare fotografie are o mică legendă; iar toate în ansamblu decriptează hieroglifa vieţii: de unde vii - bombatul pântec al pământencei maici - şi unde te întorci: în scurta scobitură de cazma. Acuză-mă de sunt mai crudă ca un medic care îi pune pacientului pe buze un Adieu; dar nici mai optimistă ca popa în sutană nu pot fi. Deci înţelege, omule, cât  eşti de fericit când nu dai de bau-bau  stând piezis în drumul tău senin.

 „Tocmai aici v-aţi găsit şi voi să faceţi fotografii?” Ehei, nenea de peste gardul cimitirului, de-ai şti tu câte în lună şi în stele dincolo de pridvorul văzului dumitale....Mi-aduc aminte scena aceasta fără să ştiu de ce o invoc. Năzdrăvanii ceia de dinafara cercului morţii m-au tulburat serios în gătirea mea pentru shot-urile photo. Timiditatea e încă o mare calitate la mine. O fi unica? Posibil. Cert este că va trebui să fac ferfeniţă adică delete fotografiile cu domnul Urmuz ca să mai am o leacă de lecuire de la dragul meu duhovnic pentru pace sufletească şi speranţă de mântuire întru Domnul.

„ Fata mea, îmi spuse, păi cine te-a pus? La ce îţi folosesc ţie aceste fotografii? Păi tu nu ştii că eşti Fiică a vieţii prin Hristosul Care a călcat moartea ca să dea viaţă veşnică, şi încă ce fel de viaţă? Fericită în sânul Lui Avraam tuturor păcătoşilor. Păi tu pe cine ţii în mână? Pe cel pe care L-a infrânt Hristosul? Nu te mai gândi, fătucă, la prostii de alde chipuri căci moartea trebuie să fie dorită ca să te întâlneşti cu Domnul şi cu cel al tău; e o punte şi atâta. Cât aşteaptă sufetul şi se zvârcoleşte în trup ca să se întoarcă la Cel ce i-a dat suflu? O viaţă, bietul! Şi apoi când în sfârşit iese din temniţă, se scutură bucuros de praful ce-i rămâne pe tălpici şi dus e ca săgeata. Deci ia aminte şi cuminţeşte-te de vrei să mai pui Sfântă Împărtăşanie pe limbă.”

Aşadar ctrl A delete şi mâine în ziua sfântă a Crăciunului nevrednică îmi voi primi raţia de bucurie maximă spirituală: sânge şi carne de Dumnezeu. Hristosul n-a pus bucăţică de carne de animal pe a Sa limbă, nici cu boabă de vin nu şi-a uns cerul gurii şi El e Dumnezeu, dar omul că e prăpâdit de om cu hrană din Dumnezeu se împlineşte. Tu, Doamne, iartă pe cei ce refuză să se addape din jertfa Ta!

VIII. Scrisoare către Leinad

Cel mai deştept cedează, îmi spuneai. Învigătorul nu este cel ce câştigă, ci cel ce mulţumeşte cerului pentru învăţămintele trase din pierderea suferită. De aceea, nu oricărui duh îi este dată duhovnicia şi nici orbului nu-i este cu putinţă să îşi cunoască orbirea sau pruncului pruncia. Oare ce culoare o avea vederea? Dar goana? Goana ta după iubire repede transfigurată în goana după foarfeca ursitei. N-ai răzbit. Călătoria-ţi s-a petrecut în trapul timpului – urâtă bestie cu saizeci de picioare. Ai străpuns membrana ce învelea celalaltă lume într-o clipită de nesimţit. Mă întreb adesea cum te-ai regăsit acolo şi cum te-ai raportat la aici-ul pe care deja nu-l mai împărtăşeai. Erai încă aici în chip imaterial, dar cu aceleaşi gânduri şi simţăminte sau trecerea a fost bruscă? Nu-mi răspunde; nu văd niciun folos să ştiu ce nu mi se cuvine minţii.

Eu sunt încă în timp şi în spaţiu, tu afară din ele. Sufletul meu statorniceşte încăpăţânat în bâlciul scălâmbaţilor, duhul tău e întregit aşa despaţiat şi destimpat cum se găseşte în salaşul dintru al treilea cer. Dar, precum aerul despicat de suliţa lui Solomon îşi vindeca rana despicării fără urmă, asemenea uni-ne-vom la noua cântare a cocoşului. Iubirea noastră iscată din scântei de rugă se desăvârşeşte prin depărtare şi ruga n-are căpătăi. Dacă i-ai fost drag cerului aşa cum îmi eşti mie, înţeleg prea bine de ce a poruncit să laşi legea pământului. Cu ce drept să te reţin din mersul ascendent? Nu ar putea pădurea niciodată să se încline invers adierii vântului. Departe fiind de nici nu pot să mi te mai închipui ochilor, rămâi aproape şi fi-mi sfetnic în al nopţii ceas când crucea imi atârnă greu pe obrazul drept de astă dată.

IX. Scrisoare către Leinad

Un singur lucru vreau să-ţi aminteşti: îmbrăţişarea noastră după rugă – sfânt tablou purtat sub sân mai aprig ca pe-o amuletă. Ne aşezam timid în genunchi şi cu palmele împreunate ne sprijineam braţele de braţul canapelei. Gândul ni-l torceam după firul credinţei şi privirea ne-o aplecam uneori în pământ, alteori o agăţam de gaica icoanei Botezului Domnului. Ca doi copii din cale-afară de cuminţi purcedeam în rostirea mută a rugăciunii noastre mai multă, mai scurtă, după cum ne îngăduiau pleoapele. Tu terminai primul, îţi şopteai ca de obicei rugăciunea inimii şi îmi atingeai uşor genunchiul drept pentru a mă anunţa că e gata. Nu spuneam vorbe, nu citeam cu glas, dar ruga nostră avea tainic mers prin stele. Îmi era tare drag să ne rugăm împreună căci simţeam până în vârful firului de păr deplinătatea acelui moment al sufletului ce se trezea ca să-şi adoarmă trupul legănat. Ca un copil ştrengar, spuneam repede Aminul de nerăbdarea îmbrăţisării ce mă aştepta la finele fiecărei rugi. Atâta căldură găseam atunci în braţele tale, copilul meu de joacă! Nimic n-ar trebui să mai cer Cerului vreodată căci mai rar suflet de om aşa fericit cum eram eu atunci! Îngerii în Rai au aripi, îngerii pe pământ au braţe şi binecuvântate sunt fiinţele ce le stau în preajmă căci nu cunoasc setea mângâierii.

X.  Scrisoare către Leinad - Dricul

Aie! Ce şuieră vântul ăsta printre ramurile mele golaşe. Ultimele patru anotimpuri s-au petrecut unul după altul într-un noiembrie stagnanant. Nuielele salciei s-au zgribulit toate în cotorul târşului cu care strâng frunzele căzute ale trecutului înăbuşit în pâclă. Adun imagini virtuale şi, tipărindu-le, alcătuiesc ca un şcolar ierbare cu portrete foliacee. Tu şi noi compus din doi miezi în aceeaşi nucă. Le răsfoiesc des, le consum ca pe ceaiul de duminică după-amiaza. Îmi construiesc o mică avere din toate cd-urile pline ce umplu deja un cufăr. Cufărul din răchită în care aruncam odinioară cărţile citite. Când voi trage poate cândva capacul asupra întregii bogăţii din junii mei ani, te voi numi logofăt de mare încredere. Dar nu voi pune zăvorul niciodată peste ce-am trăit. Cu, lângă, prin şi întru tine.

Cu plâns de nou născut pâtrund în viaţa ce nu te mai cuprinde. N-am să mai cresc, o ştiu. Voi merge şontoroagă către tine cerşind cu mâna retezată un sprijin de la Sfântul Nicolae. Atâta-i de coşmar să descopăr că sunt şi nu mai suntem! Ca în visul-premoniţie a încetării tale. N-am bănuit nici o clipită însemnătatea lui, iar tu ai râs de mine când ţi l-am povestit. În vis, trezindu-mă moartă, s-a speriat sufletul meu de stratul gros de întunecime ca zidul chinesc în care mă aflam eu suspendată. Te strigam ca pe-un Mântuitor privind abisul cum mă prinde. Sentimentul de cădere în puţ era amplificat de toată această baltă neagră în care m-am regăsit nu mai târziu în lipsa ta. Niciun alt vis nu s-a mai prefăcut realitate pentru mine ca acesta, de nu s-ar fi ivit nicicând in somnul meu! De ce nu fu împiedicată clipa? N-a fost prin preajmă niciun adjuvant al nemuririi tale? De fu ispita care te-a aruncat pe sensul invers al crudei vieţi, unde îşi petrecea atunci molcomeala al tău înger? Juca vreo lugojeană în ceruri şi a uitat să cureţe şoseaua pentru tine? La ce bun să îmi mai tocesc creierii la moara lui dacă? Nu vina, ci chemarea Celui Prea mai Înalt de om a cârmuit pionul. Pe tine nu te mai aduce nimeni înapoi. Şi cred că nici tu nu ai vreo poftă să te mai întorci. Escaladează liniştit piscurile până în Shambhala şi nu lua seamă la tresărirea mea când bate clopotul a slujbă.

Am vrut de multe ori să te întreb cum te-ai simţit în lunecarea ta cu dricul tras de-o mânză. Ca-n sanie? Nu-i dreaptă ironia Urechii ciulită la toată vorba ce repede se face potrivnica omului. Ţii minte când ţi-am spus că îmi doream să mă plimbi cândva cu dricul şi cât de fascinată eram văzându-l prima dată? Ca o caleaşcă funerară cu pereţi din sticlă, mi se părea că-n ea e locul nebuniei mele şi povesteam oriunde despre dric spre închinăciunea ironică a celor ce mă auzeau. Tu mă priveai perplex spunându-mi că sunt ca de obicei dusă cu luntrea şi ţi-ai văzut de treburi. Până în ziua când, fără să îl chem, dricul s-a oprit singur la poarta noastră cerând un trup pierdut de suflet. Dricule gătit ca tron cu buchetare de anthurium şi brad, tu mi-ai purtat lumina ochilor pe ale tale roţi şi n-ai primit a zdruncina laolaltă cu trupul lui şi trupul meu pârgav. De ce eşti învrăjbit asupra mea şi nu vrei să mă legeni?

XI. Scrisoare către Leinad

Regret că n-am avut puterea să te gătesc cu propriile mele mâini pentru ultima noastră întâlnire. Alte degete tătare te-au atins ca pe un animal rănit. Ştiu că ţi-au cusut pieptul şi ştiu că te-au tăiat la ceafă, învelindu-te apoi în haine de gală. Am văzut acele mâini de măcelar ce mi te-au înnapoiat fără suflare când eu cu energia universului în vene te lăsasem dimineaţa. Şi pânză s-a pus peste privirea ta neclintită de pe făgaşul ei. Acea privire întorsă către lăuntru, acea privire pe care n-am răzbătut-o niciodată cu gândul. Nu ţi-am uns fruntea şi pavilioanele urechilor cu esenţă de pin care îţi plăcea atât de mult, nici cu mir de nard nu te-am stropit şi nici cu pomadă nu ţi-am netezit părul. Regret toată pasivitatea mea de-atunci. Însă, vezi tu, toată fiinţa îmi stătea ca o moşmoană sub brumă văzându-te neclintit în cutia de bijuterii în care erai pus. Multe lucruri aş fi vrut să fac în acele ultime trei zile petrecute cu trupul tău dacă mintea nu mi-ar fi fost ca scurtcircuitată de neînţelegere şi uimire. Cu uimire îţi mângâiam tăcută sprâncenele perfecte întrebându-mă cum să îţi vindec rana de la mână sau să o acopăr pe cea din obraz. Cum să repornesc motorul vibrării muşchilor inimii, cum să îţi injectez iar în oase substanţa duhului ce se scursese prin orificiul incert al gurii. N-ai răspuns la nicio atingere, nici de te-aş fi înţepat cu un bold în talpă ninic n-ai fi grăit. Trei nopţi te-am descântat, ţi-am urlat numele cu sufletul, te-am şuşotit. Ai tăcut şi vei tăcea de-a pururi pentru ăst pământ. Poate că dincolo de nori ţi se va descâlci şi limba dar graiul nu ţi-l voi mai putea cunoaşte.

A nins belşug la înmormântare. Babele din bubele lor scorţoase şuşoteau că îţi pare rău. Că ai plecat sau că n-ai mai rămas un timp? Whaterver. Contează prea puţin dorinţa când rezultatul e ireversibil. Nu e în viaţă după cum vrem noi. N-a fost nicicând aşa. Credem că prin rugă sau iubire ne refugiem de gheara nefericirii, dar nicidecum nu o putem evita. Mersul tacit spre Judecată  e iminent şi are cu siguranţă un capăt. Pentru unii începutul grabnic devine capăt. Oftez şi poate se va trage cheagul de la inimă.

Din amorţeală m-am trezit abia când am văzut  cum a pus preotul o mână de pământ pe giulgiul alb. Apoi m-au prins smucindu-mă de frică şi m-au dus în loc necunoscut. De atunci nu te-am mai văzut. Când şi când te perindai prin visul meu, ba râzând, ba îndreptându-ţi ochii către cine ştie ce lume. Şi tu ai fost trist, dar cred că începi să te uşurezi oleaca. Mă gândesc cum au început deja furnicile să care bucăţele din obrazul tău ca nişte lele cu ulcele pe cap. E o faptă bună că te-ai gândit să hrăneşti un sector din populaţia subterană. Am încă reţineri gândindu-mă că voi fi la rândul meu hrană pentru coropişniţe. Insectele mi-ai displăcut dintotdeauna. Dar prefer să fiu hrană pentru ghighiuţele din pământ decât putregai în descompunere. Minunată natură! Şi mai zici că nu e Geniu  Cel de sus! Când este viu, cu un bocanc îi e de-ajuns omului să stâlceasă triburi întregi de târâtoare din plapuma pământului, dar odată ce îşi dă duhul, devine meniu festiv pentru  cele ce i se strecoară până în timpan. Or fi curioase lighioanele? Or şti ele că mâncând din trupul tău din sufletul meu viu mănâncă?

XII. Scrisoare către mine

Până la urmă, viaţa asta mă lasă rece deseori. În dimineţile când nu vreau să deschid ochii, se deschid singuri. În serile când somnul nu mă vrea în regatul lui, n-am decât să beau litri de ceai de tei şi levănţică. Degeaba. De ce eu aici acum şi pentru cine? Aiurea. Mă las păgubaşă de gândit, mi-am spus de multe ori. Resimt viaţa ca o obligaţie faţă de Tatăl pentru mila Lui de a ne fi creat. Dar eu nu-mi amintesc vrutul creaţiei. Cine ştie ce naiba o fi fost înainte de placenta mamei? De-aia o fi prescris Domnul în genetica omului toată această istorie a liberului arbitru pentru a Se revanşa de naşterea noastră forţată sau necesară? Dacă Tatăl e Bun, de unde o creaţie ce de dovedeşte a fi rea? Spurcată sau spurcătoare a tot sâmburele curat de univers cu care vine în contact?

Eu cred că Tatăl trebuie să fie Bun, dar mai multe nu înţeleg despre furia ce cade în şi peste tot omul. Când furia aceasta se coboară în  jgheabul lăuntric din care omul se adapă, nimic nu-i mai trebuie de la nimeni. Sufletul, firavul, îi pârâie când norii stau cu burţile pline peste el. Nu mai vede pe unde să scoată capul din toată ceţoşenia asta şi înjură. Începe cu soarta, apoi cu tot ce-i stă pe lângă trup şi sfârşeşte cu cerul. Se înjură pe sine. Acuză. Se tânguie apoi la deniile luminării de minte. De ce să te naşti?

Dumnezeu trebuie să fi dat în mintea nebunilor dacă încă ne mai suportă. Desigur, nu are nici intenția de a ne înghiți, dar cred că începe să-Și pună întrebării asupra noastră. Din ce Iubire ne acordă încă dimineți, din ce fel de toleranță paternă mai pune încă prunci în pântec de femeie, e spectacular de surprinzător. Nu știu, nu știm cam nimic.  Nu-mi doresc un nou potop care să înece gura omenirii. Nu pentru că aș ține la roiul de muște în care încă bâzâi. Dar cred în șanșe. Infinitele șanse. Șansele pe care le șutăm - voit adesea - pe lângă poarta vieții din amuzament. Ne credem posesori de șanse. Și de ce nu ne-am crede atâta vreme cât turta dulce nu-i amară? Omul râgâie de șanse, dar e prost. Are ochi pentru a-i închide, buze pentru a le strânge încordat și creier pentru a-l ține în șifonier la păstrat pentru molii. Să recunaștem că nu prea avem noi trebuință de astfel de daruri. Omului îi place starea de rumegare ca la vite. Nu peste foarte multa vreme, nu se va mai sti daca Dumnezeu a creat omul sau dacă omul L-a creat pe Dumnezeu de dragul rumegării. 

XIII. Scrisoare către Leinad

Tu nu te-ntrebi în sinea ta de ce ne-au prefăcut  atât de repede ciorba de potroace în pârjoale de pomană? Ciorba se clatină în strachina de lut după poruncile măriei tale în timp ce paşii mei se adaugă unul după altul în drumul spre cea mai săracită casă din sat. În vase de lut ţi-ai cerut pomana. Mi se pare al naibii de ireal şi tâmp să vorbesc de toate aceste lucruri de care eram desăvârşit străină. Probabil că tu te strici de râs văzându-mă din ceruri învârtind la colaci, eu care n-am legat prietenie nici măcar cu ouăle din tigaie. Tu, în schimb, erai specialist în a găti omleta cu ceapă, şuncă şi brânză ardelenească. Mi-e dor de micul nostru mare dejun de dimineţa, de cafeaua tradiţional vărsată în ceşti de lut cu buline albe Totul emana căldură la contactul cu energia pozitivă din vârful degetelor tale. Îmi pare rău că n-am avut timpul necesar ca să ne facem curaj pentru rugăciunea de la masă. Parcă jenaţi prosteşte unul de altul, ne era frică să o rostim. Dar erai tu însuţi o rugăciune pentru mine.

Colacii sunt rumeni şi înmuiaţi deja cu colţul în vinul dulce şi vişiniu ca zeama de rodie. Pomelnicele la rândul lor aşezate pe altar. Coliva împodobită cu nucă. Curând împlineşti un an de viaţă veşnică. De un an pe tine te îmbracă lumina croşetată în neînchipuite curcubee, iar pe mine mă stropeşte suferinţa cu năclăitele lacrimi. Destul de drept. Mă călesc precum prunele pârguite la ultimul soare. Căleşte-te şi smereşte-te, îmi spuneai adesea. Şi eu ar trebui să murmur mulţumesc pentru această superbă lecţie? Sau să îţi replic cu propriile tale cuvinte deştepte: Iartă-mă pentru că m-ai supărat! Iartă-mă pentru că mă ignori de câteva sute de zile! Iartă-mă pentru nerăbdarea ta! 

XIII. Scrisoare către mine

„He was doing some sheet” – nu am avut curajul sau cred că am avut politeţea de fată cuminte să nu-l întreb ce fel de sheet făcea prietenul lui. Droguri, crime? Whatever. Îmi încercuise bine mintea portughezul de la serviciu cu povestea despre adolescenţa lui zgâlţâită de o moarte. Desigur, fiecare viaţă trebuie să înceapă cu o moarte. A lui ca şi a mea. „So my mother took me to a witch”. Ce tâmpenie, îmi bolboroseam încetişor in mine. N-am avut niciodată încredere în cotoroanţele cu darul descântării, fie ele şi înţeleptele triburilor de ţigani. Portughezul meu părea la fel de mefient. Din cauza „sheet”urilor cu care se îndeletnicise toată juneţea, prietenul lui murise. Cumva, neexplicabil în planul conştientului, lăcomia de „sheet”uri se transferase la el. Mă uimea naturaleţea cu care portughezul îmi povestea toate acestea. Mătuşa lui vrăjitoare or something îi descântase cu tot felul de apă sfinţită, nici el nu ştia exact cu ce sau ce anume făcuse, dar cert e că reuşise să il descotorosească de stihia prietenului său care îi stătea agăţat de grumaz şi îl îndemna să săvârşească aceleaşi sheet-uri pe care le făcuse el anterior. Ei, asta-i bună! Dar nici n-aş băga mâna în foc ca să dezmint o vrăjitoare. Te pomeneşti că de-asta nu mai dorm de un an încât îmi vine să îmi infig deştele în carne de nervii care îmi colcăie în ceafă. Cum să îmi explic nesomnul atunci? Din ce să îmi fac leac pentru boala asta de noapte? Leinad nu mi-ar face rău şi în niciun caz nu s-ar agăţa de gâtul meu pentru a mă sufoca. Dar simt că mă sufoc şi nu reuşesc deloc să trimit la plimbare poneiul din gâtlej care nu mă lasă să respir. Portughezul a scăpat prin mâna unei afurisite. Eu însă mă voi scăpa prin amitire şi rugă. Răul meu e doar gândul că mâine Leinad o să moară iarăşi. Un an de noapte. Nu ştiu dacă se mai face ziuă. Dar o să ningă a doua zi. Întotdeauna va ninge a doua zi. 

XIV. Scrisore către mine

S-a încheiat doliul, dar văduvia îmi va rămâne de-a pururi o gâlmă în gât cu neputinţa de a o înghiti vreodată. Voi supravieţui cu acest straniu cancer înflorat în existenţa mea întâmplător. Nu pot merge decât într-o singură direcţie acum. Cea pe care o alege valul. Eu nu mai domnesc peste mine. Niciodată nu am domnit. Valul şi-a ros zăbalele din prima mea zi de suflu, aşa că e liber să mă târască pe unde o vrea. Ţin ochii închişi, dinţii strânşi şi palmele deschise. Să se înduioşeze cine o dori de această stană. Merg până la limita timpului dacă aşa e scris pe scalpul meu. Am înţeles că suferinţa e obligatorie vieţii. Moartea e doar o liniştire a apelor dinlăutrul fiinţei. Nu te speria, suflete, nici nu te sfii, ci ai credinţă în lămurirea iertării. Blidul dragostei din care beau şi dau de băut nu trebuie să fie niciodată gol.

Unii oameni sunt zămisliţi pentru a suferi mai mult decât alţii. Nu e un motiv de ruşine pentru cei care au impresia temporă a fericirii, nici o rădăcină de nefericire pentru ceilalţi – aleşii suferinţelor. Totul să fie primit după cum este dat şi să dai totul, inclusiv sufletul, la schimb cu mântuirea. Orice poate să se abată asupra lumii, oricine poate să piară, să se risipească precum fumul, dar numai dragostea să învingă ocara vieţii. Însă, inainte de a învinge moartea prin iubire, începe întotdeauna cu înfrângerea de sine. Un pedagog rus  spunea că ţelul şcolii este de a transforma o inimă iubitoare de sine într-una atotiubitoare. De ce ne-ar fi frică să ne împlântăm în inimi sentiment roditor? Mie îmi e frică deseori de umbre ale trăirii sau, dimpotrivă, ale netrăirii şi mi-e ciudă pe mine atunci. „Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci duh de putere şi de dragoste”, accentua de curând preotul la convorbirile duhovniceşti.

„Duh de putere” împotriva naturii mele fataliste. Trebuie să resuscitez curajul. Acela de copil nebun, curios şi îndrăzneţ cu visele lui. Am două căi ce se deschid înaintea paşilor mei scurţi. Doar două căi din infinitul de posibilităţi. Fuga în trecut sau fuga în depărtare. Trecutul e determinat; depărtarea e multă. Nu mă pot întoarce fizic în copilărie, dar pot aduce oricând copilăria în prezent ca să înmoaie sârma ghimpată în care mă ţintuie nevoia de a supravieţui, nevoia de a fi iubită şi invers. Ştiu că pot, trebuie să pot. Leinad mă cunoaşte puternică. El mi-ar fi spus în orice moment : „voinţă!”. I-aş spune eu câteva cu toate sfaturile acestea care din exterior par a fi piesa lipsă din puzzle! Nu e în locul meu. Pe unde umblă el, tornadele sunt necunoscute; pe unde umblu eu, pământul de sub picioare poate ajunge oricând deasupra capului fără ca omul sa mai aibă timpul de a cârti sau de a se îndrepta. El ştie bine ce scriu. Ghiulele sunt peste tot şi întâmplării nu-i pasă pe cine alege. Ca pe nişte jumări în tuci, aşa îşi prăjeşte Printele copiii ca ei să ia aminte la usturime şi să-L cunoască şi să afle apoi că răutatea Lui e doar Iubire. Biblia nu e o carte, ci un fapt; Dumnezeu nu e o idee, ci chiar E Dumnezeu.

XV. Scrisoare către mine – un globe-trotter pe un ciucure din univers

Am coborât broboada de pe cap pe umeri. Am pensulat-o pictoriceşte în verde-leuştean - contrast cu rochia orange în pliuri. De gât mi-am prins mărgele curcubeice. Şi pălăria stil Sissi călare. Pălăria mea vieneză din săptămâna de miere. Superb. Dor de culoare împlinit. Amintiri jucăuşe. Îmbrăţişări cuprinse în spirit care netăgăduit aprind încă fiori pe şiră. Nu am un talent valoros la pictură, dar am îndrăznit să dau un tanc de bani ( mare curaj având în vedere că îmi lipseşte armata de bani! ) pe un set de pensule franţuzeşti şi culori tempera. De anul nou, când izbucneau războie de artificii pe-afară, eu, ca un copil sârguincios care îşi face tema la matematică de Revelion, m-am apucat de pictat îngeri în mozaic şi fluturi de primăvara - reminişcenţe din copilărie, cel mai probabil. Decât transformată într-un copac precum sinucigaşii din Divina Comedie, mai bine pictoriţă ratată de îngeri fără biserică, mi-am spus.

Acum că am extirpat negrul din gama de culori şi că am scos privirea din abis, încotro? Din vâlvoiul absurdului, îmi răsare ideea plecării. În larg. Oriunde. Niciunde. Să străbat pământul împănat cu ce a mai rămas din frumuseţea eldoradescă dintâi. Îmbrac zdrenţele de pelerin, pun în desagă biscuiţi şi ciocolată şi la marş pe şifonatele drumuri! Apă voi gasi pretutindeni. Sper. Un globe-trotter pe un ciucure cu diametrul de nemăsurat. Unul dintre ciucurii de pe căciula universului pe care, posibil, o poartă pe cap Baciul lumii. Desigur. Voinţa de ducă a tinerei văduve, ingăim. Lasa-mă să fiu o pungaşă, viaţă nedomesticită, şi să fur din tine tot ce ai tu mai aventuros! Tot ce a mai rămas în tine de la o moarte încoace. Pământul e sfărâmicios aici, dar undeva talpa mea se va sprijini de o rocă. În zare, un pâlc de frasini; în aer bule de săpun. Nici urmă de tine. Plec.

Scrisoare către Leinad

Am anii unei flori de hibiscus rumenii. Tu ai anii unei flori de castan. Feciori din nou în casa văruită a Părintelui ne aşezăm pe un buştean sub ploaie liberă să împărţim o poală de brebenei după care ne lasă gura apă. Nu trişez, ba chiar îţi dau mai mulţi. Te-nduplec oare să îmi spui cum să împrăştii norii când haló-ul meu pâlpâie abia? De voi jumuli păsările cerului de fulgii lor tot nu mi se vor prinde aripe de zbor la călcâie. Nici luna nu-mi încape întotdeauna în pupilă şi nici ce va să fie nu pricep stând cu urechea lipită de ghioc. Răspunsurile zac în mânecile tale de-ai vrea doar cât o ţâră să îţi înalţi suplele braţe ca să mă pot vârî. Îţi povestesc cu brebenei în gură cum noaptea  îmi treieră gândurile şi sufletu-mi cutreieră prin susul corbilor de iarnă ca mai apoi să se-ntoarcă bolnav de neputinţă. O trecătoare în ceruri? Se ajunge sus la tine cu balonul? Aie! Tocmai la limita văzului, spre acolo îndrepţi degetul. Nu e firească atâta distanţă între apropierea noastră. Însă întotdeauna va fi o fereastra prin care vei vedea totul in mine si prin aceeaşi fereastră voi privi neîncetat spre fiinţa ta închegată din lumina apuseană a cerului.

Văduva vrea viaţă. Vrea să dea viaţă. Vrea să crescă viaţă. Vrea să iubescă. Necontenit. Vrea să fluiere când suferinţa o prinde de mijloc. Vrea să cunoscă oameni. Africa. Gabonul si Etiopia. Departele. Depărtarea. Eu. Din cenuşă şi cenuşiul cer de deasupra umerilor, mă întăresc şi ridic restul de fiinţă. Nu mai sunt un întreg, s-a luat din mine miezul dar coaja e încă verde. Se va coace ea sub soarele Africii. Departe. Acolo unde plouă cu foc şi ninge cu scântei. În mine. 

Scrisoare către mine

Din nări până în tălpi mă brăzdează parfumul florilor de corcoduş. E primăvară şi pomii se scutură. Scutură-te şi tu suflete de petale negre ce-ţi stau ca cioburile pe rană! Mi-e dor şi dorul din dor creşte. Mi-e dor de suflet; mi-e dor să stau cu ochii-n cer şi să-mi caut  acel suflet ce s-a brodit a fi în mine. Spun Doamne: dă-mi a te căuta, căci de te voi căuta, din duioşie Tu mă vei lăsa să te aflu!

Ce face făptura Domnului cu zilele când se crede stearpă de viaţă? Pune de bunăvoie zile înţepenite în lada timpului şi mai apoi plânge după ele. Precum vreascurile se usucă în orele cu gând năuc când i se subţiază seva nădejdii din inimă şi nu are linişte până ce Domnul nu o mângăie iar cu vâlvătaia rugăciunii. Ţintind ochii în tavan aşteaptă să i se umple secul oaselor cu jarul iubirii de oameni, de creaţie, de Dumnezeu. Dar nu se umple de la sine. Fântânile nu cresc până ce mâna omului nu scobeşte scoarţa. Iar Domnul nu e doar în apa din adânc ci şi în omul care o caută. Căutând, se înţelepţeşte. Înţelepţindu-se, ajunge să iubească întâi apa, apoi cerul din care curge. O dată ce duhul de viaţă pune germene în inima omului, el nu îl va lăsa nedesluşit ci întreaga lui inimă va dospi-o precum o matcă din care îşi vor lua avântul pârâiaşe de har. Dar de ce merge adesea omul în amontele credinţei lui? Ca să cadă. Frumoasa cădere. Cu cât cade mai mult, cu atât  pofteşte dublu la urcuş. Cu cât prăpastia e mai adâncă, cu atât lumina îşi înteţeşte aura.

Ca tot omul ce cade urcând şi căzând urcă, asemenea şi eu. Însă ologul cum îşi duce oare drumul în spinare? Se suie pe grumazul vreunui clăpăug şi vede cărarea mai bine ca un om cu gamba sănătoasă. Eu nu-mi mai văd calea, nici nu pot spune că am întrezărit-o vreodată cu adevărat. Prea multe bucle şi linii perpendiculare a avut în sinea ei de nu-i înţeleg oful de a mai fi ghicită. E liber vântul să o întoarcă sau să o împingă înspre cine ştie ce zare. Dar să am grijă la apus. Nu vreau să duc în faţa Tatălui un suflet julit şi jecmănit de graţia lui dintâi, ci vreau să Îi innapoiez sufletul plin de dragoste şi de slavă pentru mila Lui.

Balet pe cioburi sau dansul curentat

S-a terminat cu lebada frumos arcuita a lui nenea Ceaikovski. S-a terminat cu graţia. Suntem traitorii unei alte epoci cand scenele dansului contemporan sunt pline mai curand de gaşte salbatice, linistite, umblatoare, infoiate, dar nezburatoare. Mult se mai chinuie aripile jerpelite de atata taraş si frecat podeaua cu penele deocheat de incovoiate! Zborul a fost al secolului trecut. E desuet acum si nu mai are nimic in comun cu zbaterea tânjita de noul secol.

Dansul de’acuşi e zămislit din batai de tobe, de toacă, de palme si mai ales din batai de cap. De cele mai multe ori in panorama vizuala a spectatorului se dezlantuie un dans forţat, prea obosit de dorinta de a inova pentru a mai fi arta.

In prezent, nu ne mai putem clati ochii cu un dans al frumosului, al mladioasei piruete;

Privirea ne este izbita violent de un dans al sugestiei, al obsesiei, de o miscare frânta, şamanesca, fals libera si parca circulara in triunghi, asa-i de extra-teribila. E vina dansului, a trupului spasmodic sau a spectatorului plictisit de clasic? Nici nici, am spune, ci, mai degaba, e fluxul pacatos al dorintei de nou ce scarmăna societatea contemporana – aceeasi societate in care dansatorul insusi se contopeste.

Dansul acesta in impulsuri, dans pe talpi, pe coate, dans al serpilor din burta, dans al înecatului sub duş etc. nu e decat o forma de mincinoasa libertate. Dansul are reguli in esenta lui; asemenea si politica; prin negarea sau ignorarea lor, dansul nu cade intr-o forma artistica care inglobeaza libertatea ca subiect, ba dimpotriva, ajunge sa plonjeze in negativism spunand „asa nu!” propriei sale istorii.

Acelasi fenomen se intampla si cu muzica moderna care se comporta ca un magnetofon stricat de vocalizele electrice ale vreunui hermafrodit caruia i se taie unul dintre sexe. Atat dansul cat si muzica din prezentul acestui inceput de secol sufera boli cronice la nivelul emotiei pe care ar trebui sa o starnesca in consumator. Aidoma unei alimentatii supermarketiste, dansul contemporan incepe sa fie consumat in proportie cantitativa, capatand ceva neobisnuit, strain, superficial. Din impresia imediata, de suprafata, spectatorul nu-si poate hrani duhul dincolo de clipa miscarii suspendata in aer pentru o microsecunda. Apoi, miscarea primă i se pierde in golul ochiului, se dezaxeaza din povestea dansului inşirand un simplu lanţ fara noima unde maini, gambe, degete, solduri se amesteca intr-un mozaic de vitralii sparte. Ca un saltimbanc care amuza prin baletul lui schimonosit pe cioburi, dansatorul contemporan devine copia unui mim întruchipator al nebuniei. Dansul kalos-ului si al suavului se preschimba intr-un dans psihologizat, al chorophobiei, al pantophobiei sub presiunea unui secol al tuturor fobiilor posibile.

O data cu baletul – pe cale de disparitie – se stinge usor si un caracter uman: frumoasa balerina rusa inlocuita de directorul Operei cu un personaj anonim urâtel, vicios, cu tot tacâmul.  Papuşa de la Tandărica. Picioarele lungi si zvelte ca muschiul de gazela au fost concediate in favoarea a  doua carje cu ţâţâni moi apoi rigide, apoi iarasi moi. Desigur, si outfit-ul este pe masura. Adio corset cu fulgi de paun sau caciula ruseasca din blana de urs si palton culoare ou de rata si guler din aceeasi blana de urs pe dinăutrul caruia stătea superba silueta a frumoasei dintr-o padure. Adormită. Bun venit zdrente de efect si danţuitori fara meserie. Rău venit, mai bine zis. Pe scena asta slab luminata de un bec intr-un dovleac, merg fara ritm cativa indivizi si individe. Apoi se alearga, apoi se lupta cu toate oasele. Apoi înlemnesc. Si se termina.

Brutul dans modern cade greu privitului. Nu place. Doare. Scrânteste minti pentru ca rupe orice fel de cortina intre scena si sala spectatorilor. Contemporanii mei toti joaca acelasi dans. Privindu-i, dansez laolalta cu ei legănatul curentat al secolului nou. Si ma nelinisteste. Pe tine?

Israelul Crucii

Dumnezeu Tatal nu l-a lasat pe Omul dintai sa Ii fie doar creatie minunata, ci din iubire preaplina de har, l-a transformat in Fiul de pe urma. Nu vom putea sti niciodata cu ce masura Il masoara Tatal pe Fiu. Iar Omul nu Il va putea masura in nicio vreme a vietii lui pe Dumnezeu. Tare ii e greu omului sa se masoare pe sine insusi, dar lesne il masoara pe omul de langa gardul sau. Masura-i stramba, fireste, iar masuratoarea-i si mai oropsita.

De-ar sta sa se caute pe sub unghii si in negrul ochilor in loc sa tulbure lacul seamanului, ar vedea omul ca pamantul nu e cel pe care se reazema talpa lui ci el insusi e prelingere in aer catre cer a lacrimei pamantului secat de mila Stapanului. Prin om se roaga pamantul sa i se deie inapoi pasul Copilului Care a fagaduit invierea.

In adancul lui pamantul e ocean de foc; la mijloc e stanca de necrapat cu mintea, insa deasupra, l-a invelit Duhul Sfant cu mranita divina plugarind-o ca sa iasa viata. Si prin Voia Tatalui s-a dat viata pamantului. Dar focul din maruntaie a ars cu timpul radacinile firave ale vietii si pamantul a devenit salciu. Un singur trapez de pamant a ramas patruns de Cuvantul Domnului si aici necredinciosul de azi afla cu mirare si cutremur salasul proorocilor. Aici palcurile de arhierei si vamesi au infaptuit Israelul Crucii “ca sa se implineasca Scripturile”.

Israel: pamant al mortii si al invierii, tara a religiilor monoteiste unde crestini, iudei si musulmani se afla laolalta pentru a pangari Adevarul care un poate fi decat Unul.

Nu pentru credinta mea mai saraca decat firul de nisip si nici pentru intelepciunea ce n-o am mi-a ingaduit Domnul sa imi preaplec buzele pe pietrele Israelului unde pasii Lui au ramas, numai sufletele tradand Legea au pierit in vanul chinurilor eterne. Hristosul e prezent aici si cei ce L-au tarat la moarte mai multa viata au dat Cuvantului neclintit din predici si din inimile in care S-a depus ca un zacamant imbelsugat speranta.

Cu spelca am strans parul si m-am imbrobodit bine ca sa-mi las vazul sa umble pe acel pamand arid si ars de suferinta Tatalui. La mormantul Fiului, nevrednica si fara niciun merit, m-am impartasit iar sufletul mi-a saltat din trup precum pruncul Elisabetei la cuvantul Mariei. Nimic nu este de mai harnica bucurie a spiritului ca slujba de la miezul noptii cand glasurile slugilor trupesti se inalta spre nazuinta mantuirii. Omul din lume si lumea toata nu are suficiente lacrimi ca sa ispaseasca pacatul uciderii de Dumenzeu. In genunchi, plini de regret amar si de smerenie ar fi trebuit sa parcurgem Via Dolorosa si din lacrimile omului un rau ar fi trebuit sa ia nascare si sa dizolve in apele lui Golgota rastignirii.

Dar nu e liniste in Israelul pasilor lui Dumnezeu. O patura de ganduri se ridica din fiintele miilor de pelerini miscand candelele cu staruinta lor si ingaimarea de rugaciuni spre vindecare de trup, de suflet, de inimi. Adesea, ispita e crunta si greu iti abtii spiritul de la judecata celor ce patrund in altarele sfinte precum turistii intr-un muzeu cu oase de dinozauri. Vad lumanari aprinse, icoane facatoare de minuni si cruci si pesteri in care s-au nevoit sfintii si la toate se uita ca la ruinele Troiei fara sa aiba nici cea mai mica tresarire. Mai impietrite sunt simturile lor decat pietrele desertului de nu simt cu sufletul si nu se tanguie la Piatra Ungerii unde trup de Dumnezeu a fost pus in lintoliu. Amar de ei ! Cu nerusinare profaneaza sinagogile si templele si scuipa stalpul unde gura crestinului saruta. Mult m-am intristat cand am vazut o fetiscana abia iesita din gaoacea copilariei asezandu-se cu nonsalanta pe mormintele din cimitirul evreiesc si pe preatanarul ei iubit calcand pe oasele impamantenite ale cine stie cui stramosi ca sa o fotografieze intr-un decor exotic si nefast. Si mi-am adus aminte de mortii mei de acasa gandindu-ma cum, poate nu peste multa vreme si peste oasele mele vor calca alti tineri nesmeriti si nestiutori de moarte.

Oriunde intorci privirea vezi cerul pe care Mantuitorul Insusi l-a privit odinioara cu ai Sai ochi, oriunde iti sprijini palma e loc de minune si pasii tai de pelerin nu te poarta in spatiu ci te intorc in timpul sacru cand Domnul vorbea cu glas omului.

Desertul Iudeii e plin de pesteri si scorburi in care sfintii de demult si sfintii nebanuiti de azi isi petrec zilele marunte in rugaciuni pioase. Pentru rugaciunile lor noi, cei din mreaja pacatului, ne mai bucuram de lumina soarelui.

Insa, precum este de sfanta si curata Cetatea crestinatatii ce imprastie mireasma de dumnezeire, pe atat de mizera este lumea de dincolo de zidurile sale. Palestina este un maldar de gunoaie in care arabii au construit transee de razboi. Atat Bethlehemul cat si Ierusalimul dincolo de locsoarele sfinte, sunt orase ale violentei prin arme. Oamenii sunt saraci, pamantul neroditor ca dupa blestem. Arabii te inspaimanta cu negustoria lor hartuitoare, beduinii te urca vrand-nevrand pe magarii lor infometati pe care ii lovesc cu bata ca sa starneasca mila calatorului. Dincolo de spiritualitatea ascunsa sub straiele de piatra ale bisericilor crestine, nimic placut nu am descoperit in aceasta tara a pierderii de sine. Si tot pelerinajul in tara Israelul e ca o intrare in Rai si iesire in Gheena continue.

Din Muntele Eleon unde pelerinul afla Hortus Gethsemani plina de maslini ale caror trunchiuri ce dainuie de mii de ani pot fi ele insele altaruri de rugaciune calatorul intru Hristos paseste prin pietele murdare si stramte unde marfuri urate stau la mezat. De pe Muntele Carmel (in traducere din ebraica Livada Lui Dumnezeu) la poalele caruia catolicii carmeliti au construit superba catedrala Stella Maris privirea pelerinului se intoarce cu regret spre Muntele Carantania unde Iisus a fost ispitit de diavol in timpul postirii Lui de patruzeci de zile. Si iarasi de la Sudul haotic si pietros de-i plangi de mila pamantului calatorul intra in Nordul inflorit unde doua orase stau proaspete in lumina alba a norilor care par atat aproape de pamant incat ridicandu-ti bratul ai spune ca ii atingi: Haifa pe coasta Mediteranei si Tiberias pe malul Marii Galileii. De aici, ajungand pe Muntele Tabor unde Domnul S-a preschimbat la Fata, uiti cu desavarsire de toata amaraciunea si mizeria prin care ai trecut si de toate platile necisntite pe care a trebuit sa le achiti ca sa ai acces la urmele Lui Dumnezeu pe pamant.

Si pentru ca ma aflam nu doar pe alt continent ci parca intr-o cu totul alta lume, deodata m-am vazut traind un subiect pe care il cercetez de ceva timp : alteriatea. Nu pot descrie clar ce sentimente m-au strapuns vazandu-ma dezlipita de obisnuinta religiei mele, aflandu-ma in departarea de neamul meu. Eram straina intr-o lume de straini unde cultul credintei in loc sa ne apropie crestea in sanul nostru ziduri. Singura m-am simtit pentru o clipa si tot pamantul s-a invartit in jurul meu golindu-ma de tot ce cunoasteam pana atunci. O multime de evrei ma inconjurau, de Rabbi imbracati in paltoanele lor negre, cu doua fasii de par carliontat curgandu-le pe ambii obraji si toti cu Torah-ul in mana se perindau si se rugau la Zidul Plangerii, marturie a Templului lui Solomon ; alaturi un sfredelitor cant de rugaciune se ridica dintr-o moschee musulmana si alti oameni, alte porturi ale femeilor misterioase ma bulversau. Si eu si ei ne rugam in acelasi timp, si eu si ei imparteam acelasi pamant, aceeasi felie de cer, aceleasi cuvinte, acelasi glas, acelasi trup unit, acelasi Dumnezeu ? Acelasi…

Cu sufletul mai increzator in mila Tatalui m-am intors pe ale mele meleaguri, avand pe limba gustul mustului de rodie si al dulcelui vin de impartasanie de Galileea, in nari mirosul tamaduitor de la Piatra Ungerii, iar in urechi inca vibra muzica psaltica araba graitoare prin harul pus de Dumnezeu in glasul minunatei Fairuz.

Cugetări pentru suflet

Sunt anumite întâlniri in viaţa unui om în care Sfântul Duh îşi face simţită lucrarea. Prin harul şi minunata îngăduinţă a Domnului nostru, am primit de curând un mail în care un suflet îşi exprima recunoştinţa faţă de un călugăr foarte vârstnic dar cu o incredibilă energie a cuvântului sfânt. Vă împărtăşesc din profundele cuvântări :

"L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi. Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie. La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale Il lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:

”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste, o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentru ca mergi contra curentului.I ubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”. Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai? Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea. Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii. I-am spus ca, in opinia mea, biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura, si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Hristos prin invataturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni. Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentru ca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui. Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici. Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nerostita spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu, omul, sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:

”Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.

"Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi, caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai."

Grăitori sau împleticiţi in cuvinte ?

Cuvântul nu se troşăie in galoşii dintilor ci se avântă ca o pasăre eliberată din colivie. De ce să vorbim cruciş? Un om adevarat care creeazaă o impresie din primul moment nu are vârful limbii despicat si nu bolboroseşte cuvinte morfolite. Intotdeauna mi-au plăcut actorii si nu doar gratie minunatei arte care se numeste teatru - ca expresie sublima a omului - cât mai ales pentru darul lor de a spune răspicat cuvinte intregi, cuvinte scoase cu toate sunetele nescălâmbate dintr-un plămân ferm.

Imi plac oamenii care stiu sa vorbească folosind toate instrumentele vorbirii. Buzele se ascut, se ţuguie, se deschid ca doua braţe care îmbratiseaza cuvantul tăios sau se inchid înteţind tainele. Cuvântul rostit ca la teatru gâdila cerul gurii, şuiera printre dinţi ca furtuna, clatină obrajii comozi si se înfig precum săgetile lui Amor.                                                                                                                                                                                                                                                                                                      

Asa cum ţi se lipeşte buricul degetului de raşina de pe coaja coniferelor, asemenea si cuvântul grăit cu patos si vigoare ti se lipeşte de timpan scurgându-se cu picuri în cupa inimii. Memoria omului se indragosteşte (uneori incoşntient, alteori chiar impotriva vointei lui ) de cuvintele desprinse din buze deschise. Cuvintele zâmbite nu trec ca apa printre pietre ci statornicesc in zvăpăiatul suflet care le primeşte fără a mai cunoaşte vreodata guma de şters a timpului.

Cuvintele in sine n-au mai mare valoare decât un pahar cu apa sau un papuc de casa. Ele nu se mişcă singure din neutralitatea lor pentru că n-au tarie, n-au continut ci doar formă. Omul este acela care umple forma cu profunzime. O cizmă va sta intotdeauna ploştită fără piciorul care, incalţand-o, îi va da semnificaţie si utilitate. Cuvintele trebuie să fie utile si omul trebuie sa inveţe cum sa faca util cuvantul.

Trăim în epoca in care a comunica nu mai este de ajuns. Ceea ce comunici e nesatisfăcător. Esenţialul sta în cum comunici. Ştii să transmiţi? Ştii să dichisesti gândul în cuvinte? Ştii să faci cuvântul să răbufnească, să plângă, să spulbere frici, să scoata la iveală adevaruri ? Ce ştii tu să faci cu cuvântul ? Cum ii ordoni cuvantului sa asculte de tine ? Cuvântul nu ar trebui niciodata sa fie stăpân omului ci să fie sclav gandului.

Câte discursuri nu sunt ratate la pupitrele politicii pentru că retorica a devenit o materie a trecutului ? Cati studenti nu si-au schimbat cursul vietii pentru că profesorii n-au stiut sa  cutremure amfiteatrele cu intonaţiile lor ? Câti crainici de pe ecranele plasmate n-au sfarşit prin a deveni la fel de insipizi ca promterul de pe care citesc ? Cuvantul nu trebuie spus, ci grăit, nu trebuie obligat ci dorit, nu trebuie marginit ci împlinit. Implinirea cuvântului se face intocmai ca un ritual: vantul respiratiei precedat de elanul gandului, alegerea arbitrara a cuvântului urmata de minunantul moment al grăirii care se aseamana unui botez - atata viata poate cuprinde in sine, atata viata poate genera!

Cuvantul e mijlocul lui Dumnezeu de a se face cunoscut omului. Cuvantul e ruga, deci poate fi izbânda. Dumnezeu nu asteapta rugi îngăimate intre buze leneşe, ci cuvinte eroice jucate intre buze destoinice. Si ce alt exercitiu mai bun pentru rugă avem decat comunicarea intre noi ? Bâlbâiti, muti si handicapati de cuvânt ne taiem singuri craca mântuirii de sub picioare si ramura bunăvoirii dintre noi.

E bine sa ne amintim că cel mai mare genocid nu s-a intamplat in timpul razboaielor mondiale. Mai bine de 70 de milioane de băştinaşi din ceea ce azi numim America latina au murit sub talpa conchistadorilor pentru că, fie nu s-a incercat suficient de mult o cale de comunicare si de toleranta, fie acesta comunicare, desi ar fi reusit, nu a fost voită de catre rasa cu drepturi nedemne care şi-a permis masacrul in masa invocând scopuri religioase adesea.

Aşadar, atata vreme cât avem un lanţ de perle, doua buze mai moi, mai cărnoase si cartea sufletului deschisă, ar trebui să citim cu voce tare ca cel de lânga noi să ne auda. Căci nici noi nu ne putem intelege daca nu suntem capabili sa ne rostim frumos in cuvinte rotunde.

Cosmopolitele secrete

Cati dintre noi trăim fără secrete? In uzinele  de misteriosi  ce impanzesc societatea cu taceri banale, un om fara secrete ar fi de-a dreptul rocambulesc. Acceptandu-ne soarta de cosmopoliti, ne acceptam deopotriva conditia de secretosi pentru ca – nu-i asa? – nu e usor sa scoti namolul cu galeata din putul tau interior pentru a bea mai apoi apa limpede. Trebuie sa fie cumplita meseria de duhovnic, de aceea, probabil, e atat de rar intalnita. Cine ar vrea sa se inece in mizeriile altora? Si cine mai e demn in prezent sa-si savarseasca proscomidia  cu sufletul gaunos?

Secretul nu e mandatory dusmanul sinceritatii. Se prea poate ca un secret sa nu ascunda nimic care ar putea dauna realitatii. Dar e nevoie de un labirint de taine intins pe mile de gradini sociale pentru a ne mentine viu interesul pentru viata si relatii umane. Ce-are a face secretul cu minciuna atata timp cat omul actual are nevoie de secret doar ca raspuns la ghicitoarea care ii sfaraie mintea?

Secretele au si ele identitatile lor. Cel mai adesea se muleaza pe caracterul proprietarului de secrete. Unele sunt perfect inocente, precum copiii care se joaca la ureche de-a secretul, altele sunt mai greu de dus ca o locomotiva cu aburi. Uneori inchidem ochii asupra lor, le ascundem pe sub pleoape. Precum samburii de maslina pe care nu stim cum sa ii aruncam mai repede in servetel sau cotoarele de mere ale caror pete nu mai pot fi scoase nici cu cel mai bun inalbitor. Si secretele pateaza. Onoarea, se spune. Desi, pentru pata secretului ar mai fi o solutie: marturisirea, folosind substanta adevarului asa cum dainuie el din silurian.

Zic unii ca secretele au consistenta ruşinoasa si nu cunosc starea de transparenta. Opacitatea face parte din definitia lor. Secretele sunt intime si aici e tot farmecul fiinţei. Ca un funambul pe o sarma cat ita, secretosul trebuie sa-si tina balansul in retelele de secrete in care se agata. Pentru ca, intocmai ca necazul sau cutremurul, secretul nu e niciodata singur, ci intotdeauna are un geaman.

Secretul e săvârşire înainte de a fi secret. Cum petrecem savarşirea aceasta? In tacere. Adeseori depunem chiar mărturie mincinoasă în favoarea secretului nostru. În orice om exista o capsula cu secrete, o odaie cu pereţi ermetici de unde nicio vorbă nu trece dincoace, in lumea bantuita de paparazzi. A vorbi despre secret e un fapt incestuos, nu eroic. Te violezi pe tine insuti cu martori, te slăbeşti pentru ca Celalalt să se întărească in subconstientul tau. Dar uneori, oricât de patimaş ar fi secretul, omul simte nevoia să deschida ferestrele odaiţei şi să strige in gura mare că el este savarşitorul secretului, dublu vinovat atunci în faţă spectatorilor la rândul lor savarsitori muţi. Secretele sunt acelaşi, nu exista perfecta unicitate sau originalitate. Sunt banuite, intuite cu urme de indoiala vaga sau profunda.. Pune-ţi mâinile la ochi, dacă vrei, palmele nu pot salva secretul, nici măcar pumnii nu îl tin închis. Vei sfarsi prin a-ti arunca secretele in poala seamanului ca pe niste folostine de struguri. Daca nu te despoi tu de secrete, o va face cu siguranta cel de langa tine si atunci pedeapsa va fi inca  si mai crunta.

Trebuie sa retinem insa ca omul nu este singurul duh ciuruit de secrete. Universul intreg este chiciura de taine. Asemenea Creatorul lui. Nici nu indraznesc sa imi arunc gandul in traista cu secrete a lui Dumnezeu. E de neinchipuit. De asemenea, viata isi tine sub centura un secret atat de batran de cand e lumea: moartea. Nimeni din cei ce l-au descoperit sau carora le-a fost dat sa demoteze moartea in piese de cunoastere nu au putut sa revina catre semeni. Dusi au fost o data cu secretul. De aceea, omule cu secrete ascunse in chica, sa te gandesti de merita sau nu sa duci cu tine in eternitate plumbuita cruce a secretului!

Femeia creatoare

Creatoare? Sau doar călătoare? Femeia de azi e grăbită. Pentru că ea nu se mulţumeşte cu o singură cale şi vrea să stăpânească infinitele posibilităţi de a fi. Pentru că verticalul o oboseşte, iar orizontalul o plictiseşte nu ajunge să mai găsească compromisul cu echilibrul şi se aruncă fie în obsesii fie în ruina ce râmă adânc subconştientul.

Femeia de azi gândeşte la puterea masculin. Femeia de azi uită de femela bolnavă dinlăuntru. Femeia de azi pare a fi mai puţin creatoare şi mai mult cetăţeană, birocrată, intelectuală, diplomată şi altele asemenea. Femeia de azi nu mai naşte prunci, nu mai naşte dragoste în secul bărbatului. De ce şi cine a mutilat femeia de feminitatea ei primară? Suferinţa? Femeile au suferit dintotdeauna, cu predilecţie, am putea spune. Viaţa? Dar nu trăim oare aceeaşi viaţă toţi în poveşti diferite? Timpul...nesuferitul timp al lipsei de credinţă.

Femeia de azi are acces oriunde: în afară de altarul bisericilor poate pătrunde oriunde oricând, până şi în toaleta bărbaţilor dacă cea a femeilor e ocupată. Aproape nimeni nu îi mai spune nu. Femeia de azi e o călătoare şi o cunoscătoare a ştiinţei poate mai aprigă decât oamenii de ştiinţă dintâi. Cu ghetele pe umăr şi jacheta atârnându-i dezordonat străbate munţii, cu îndrăzneala bărbatului face autostopul şi cu priceperea doctorului experimentat învârte afaceri. Însă libertăţile obţinute jupoaie femeia de propria ei fiinţă în loc să o închege în deplinul puterii ei spirituale: creaţia.

Într-o parcurgere senină a istoriei umane şi culturale, neconstrânsă de nicio condiţie - cu atât mai puţin de condiţiile feminismului – e de recunoscut faptul că Dumnezeu nu a pus geniul în femeie; nu există femeie-geniu. Desigur, e lumea plină de femei Zorba, de femei Hamlet, de femei sfinte dar niciunui geniu feminin nu i-a fost dată încă viaţa. Aceeaşi viaţă care se plămădeşte în şi prin femeie. Ironic, am spune. Femeia naşte creaţia. Femeia naşte geniului. Dar născarea nu se poate întâmpla decât prin dragoste. Ei bine, dacă femeia de azi se bărbăţeşte şi se eroizează pe sine, dragostea femină se spulberă în responsabilitate masculină. Din femeia egală cu atingerea de fulg, din femeia-aripă şi-au luat zborul odinioară voievozi, prinţi, ţari. Din femeia-politician se desprind în prezent mii de bărbaţi orfani ce nu mai ajung să cunoască sensibilitatea maternă sau iubirea jucăuşă de pe pântecul unei femei. Din femei sluţite de griji de luptă se prind în uter bărbaţi feminizaţi, hibrizi, laşi şi fără căpătâi. Spasmul descreierării femeii moderne pune în pericol o societate întreagă. În trecut femeia ţinea frâiele bărbatului. Nu degeaba găina cânta adesea în micro universul familial. Acum ea nu-şi mai poate ţine nici propriile frâie, nu se mai poate dezmetici din libertatea cusuroasă pe care a încercat-o ca pe-un drog.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că bărbatul e capul iar femeia e inima. Să ne imaginăm un trup cu cap fără de inimă. Nimic n-ar pompa viaţă, energie şi sentiment în venele lui, i-ar suna a gol paşii şi cuvintele i-ar fi fără noimă. De aceea, în spatele oricărui geniu stă în umbră o femeie. Şi aceasta nu e şi nu trebuie să fie pentru femeie o frustrare, o dezolare sau doar o simplă consolare. Firea lucrurilor e potrivită cu mare atenţie de un Regizor îmblânzit încât nu văd nimic imperfect în acestă ecuaţie. Pe Muntele Athos nu pătrund femeile dar o seamă întreagă de călugări şi sihaştri se închină şi slăvesc o Fecioară care a salvat creaţia prin Creatura Divină.

În sine, femeia e creatoare: de cultură, de senzaţii, de peisaj, de credinţă, de frumos, de vise, de afecţiune. Îmbărbăţindu-se, femeile de azi se reneagă şi se destramă atât fizic cât şi spiritual devenind păpuşi goale cu cravată şi pălărie pentru că nu vor să-şi amintească de misiunea ce le-a fost încredinţată: aceea de a fi călăuze rătăciţilor.

Borcanul cu boacăne

În clasa I, eram toţi piua-ntâi şi la „raţele şi vânătorii” şi la buchisitul literelor din abecedăruţul cu gărgăriţe, nuci şi Ane când cu mere când cu pere. Cum te cheamă? Ana. A fost dramatic să descopăr că pe păpusă aceea cu şorţ comunist din abecedar o cheamă tot Ana. Şi tot Ana o chema şi pe tipa pe care o desena fără-ncetare colega mea de bancă. Şi iarăşi pagini întregi de Ane mâzgălite, rătutite, ciufulite, scrise când cu creionul, când cu cerneală albăstruie. O Ană printre ani, o Ană cu pumni vani în fața craiului de soartă. Câte Ane să fi îmbătrânit oare secolul până acum ? Dar zglobiile Ane sunt bătăioase și cu timpul. Mai nimic nu le dărâmă caracterul rusesc răsărit o dată cu cele șase ceasuri ale ticăitei vieți.

Toate clasele I au câte o Ană. Și așa, stând în băncuţele acelea de căngurei scăpaţi din marsupiu, ne uitam ca dobitoacele unii la alţii, timizi nevoie mare dar şi gata să ne înfăşcăm de-am fi simţit vreun pericol de comunicare neconvenabilă mândriei noastre de copii ca scoşi din cutie. Îmi amintesc şi acum cum stăteam ca puii cu picăţele pe cioc şi ten corai luminos clănţănindu-ne dinţii de lapte în îndrăznirea de a spune „Eu, doamna, eu doamna!” – învăţătoarei căreia îi scoteam şi pupilele de sub sprâncene – încercând prea puţin modest să răspundem la inteligenta întrebare desluşind misterul: Cine are mere? Ei bine, Ana şi numai Ana. Dar culmea este că, de curând, Ana s-a cam şucărit şi nu prea mai are mere. Nici pere de altfel...şi nu pentru că au devenit prea scumpe în supermarket-uri, importate cum sunt de la greci sau de la turci...nu, nicidecum...ci pentru că Ana ar vrea să mai aibă şi altceva, zău! că i s-a acrit de atâtea fructe pădureţe. Să mai primească şi ea un lipstick, un puf de obraz, un gel de duş cu aromă de trandafir de Damask, orice altceva care să nu rimeze în „re”. Ana are nuga. Şi într-adevăr mai toate Anele fiinţe, nu anele poze de abecedar, aveau la pauză câte o nuga pe care o împărţeau sau nu cu Mihaii sau Andreii sau Georgii şi alte catastrofe băieţeşti. Ei da, de-abia în clasa I am descoperit acest gen paranormal al nucleelor viitorilor bărbăţei cu păr pe picioare şi umbrişoare de mustaţă la soare.

O învăţătoare isteaţă – slabe şanse de reuşită culturală în ale noastre zile obosite – ar putea observa cu stupoare câtă drăcovenie se ascunde sub acei ochişori cât boabele de mazăre sau de muştar. După ce se descotorosesc - spre dezastruoasa lor pierdere - de drăgălăşenia aripioarelor Sfântului Înger, copiii de clasa I, în înfruntarea cu primele lor responsabilităţi, devin ca maimuţicile de prin junglele pitici ale costreiului. Îţi vine să baţi la ei ca la fasole atunci când se degojeşte toamna. N-au alte gânduri slobozite decât să spulbere cu ghioaga orice pojghiţă de necunoscut ce li se iveşte în cale în ciuda micilor roşeli din obrăjorii durdulii, să se ţină de ghiduşii în ciuda nuieluşii şi să vorbească păsăreşte precum ghicitorii. De aceea clasa I este frontiera trecută de copil de la îndumnezeirea dintâi la extrema isprăvitelor isprăvi nepieritoare.

Ce sucită mai stătea uniforma aceea cu carouri alb-albastre pe corpurile noastre distorsionate! Era o mare mândrie pentru mine gulerul din dantelă cu tot felul de găurele şi împletituri fine de parcă aş fi băgat capul prin vreun milieu care mi se oprea la gât şi se apleca pe umeri. Şi ce mai ochişori avea puicuţa! Mânca-m-ar raiul! – vorba minunatului Cleopa – aşa cum stăteam cu zâmbetul pe muchia de buză şi cu sprâncene răzvrătite căci pe-atunci pensetele se foloseau doar la scos vreun ţep de salcâm din talpa piciorului şi nu la scosul ghimpilor din inimă sau amintiri. Amintiri de toamnă fără cusur de astenie sunt toate acestea!

Noi, generația ceva mai tânără decât cea a lui Creangă nu prea am avut parte de statul pe coji de nucă și nici cu colțul cămăruțelor de clasă nu prea am făcut cunoștință. Dar în schimb, cunoșteam nuielușa din pleată de salcâm pe de rost. Când la stânga când la dreapta de se-nroșeau palmele ca ouăle de Paști. Eu, cuminte foc și cu frică de mama, nu prea m-am amorezat de nuielușa verzuie. Dar aveam o sadică plăcere să îmi văd colegii cum închid ochii de usturime sau de surpriză la fiece nuielușeală. Se lăsa apoi o liniște în clasă și eram toți smirnă de tăcuți și cu mintea brici. Se făceau calculele singure pe buze. Și așa de scânteitor se-ncrucișau cifrele în tărtăcuța mea că stând odată la tablă cu creta între degete nu știu cum se făcu să-mi pice ditamai tăblouil în cap de i se opri pe loc pulsul învățătoarei. Dar cum eram și încă sunt precum melcul de pitică, subțire ca nuiaua și rapidă ca titirezul am căzut ca prin minune în genunchi într-un spațiu de-o chioară căci tabla căzuse cu un căpătâi pe catedră. Ce sperietură fu de biata doamnă care mai că-și dăduse sufletul de frică să nu mă scoată cu capul brav turtit și cu creierii de vrabie împrăștiați. Însă, ce-i drept, puiului de rândunică îi face Dumnezeu cuib și de murit nu moare.

Cu chiu cu vai și cu fruntea toată am trecut de clasa I ca să ajung în a doua. Era ocazia să mă răzbun pe premiul II din anul I de studiu abecedăresc pentru care mama a refuzat să mă însoțească la marea noastră serbare. Am plâns și bine mi-a mai prins. Spumegam de voință și îmi sfârâiau tâmplele de înmulțiri și împărțiri, dar mai ales de litere, căci așa mă bătea mama la cap să rup cuvintele din prima la citire și să nu stau ca momîia cu degetul pe carte. Desigur acolo unde e voință trebuie să fie și izbândă. Izbânda fu și ea cu multă plăcere pe capul meu o dată cu coronița pe care o mătușă mi-o fabrica manual cu flori artificiale din... cimitir. Și tocmai în clasa a doua am avut cea mai frumoasă coroniță cu flori mari roz pentru care m-au invidiat și crinii de vară și pe care am păstrat-o la oglindă ani buni. Am aflat mai târziu de unde proveneau florile și parcă mi-a luat foc capul de blestemele mortului căruia i se șutise cu nerușinare comoara florală de lângă cruce. Dar, zic eu, că mai mare pomană i-au făcut cu mine căci mortul numai de flori nu are nevoie. Eu una n-am auzit de mort care să ia premiul I. Dar poate știți voi...

Și hopa în a treia clasă cu trâmbițe și țipete de fetițe aduse cu pluta de pe gârlă...de fapt niște domnișorici cu talent la desen..dar mai ales la muzică. Aici voiam să ajung. Obiect de studiu: muzica. Nu știu cum să vă conving, dar eu eram maestră la seriozitate; 9 pentru mine era egal cu disperarea. Dar, unde nu-și bagă coada Scaraoțchi atunci când vrea să-și bată joc de o biată copilă cu conștiință matură ce eram! Cum ajunge învățătoarea și ne găsește pe toți intr-o stare de anarhie primară, unii prin crâng, alții pe holuri, alții cățărați pe bănci încercându-și glasurile de castrați la operă…ce se gândește draga noastră doamnă să ne dea lucrare la...muzică. Ei hai că nu-i bai îmi zic! Glumește. De unde! Nu tu cântecel, nu tu chiuit, ci teorie muzicală cu solfegiu și mai știu eu ce. Eu…în pom, nu alta. N-am luat seamă căci eram prea amuzată de întunericul în care bălteam toți și, intr-un moment de lucrare-pedeapsă ce-mi vine mie?... să copiez. Bineînțeles că fidelitatea în prietenie sau dictonul vezi-ți de treaba ta! nu funcționează la niște puști pârâcioși din cale-afară care se distrează copios văzând un șef de clasă la ananghie. Lasă că ți-o coacem noi! iși spuseseră probabil și așteptau pânditul moment de a mă prinde pe picior greșit. Am luat unu pentru că am copiat la muzică. E de râsul curcilor, nu alta, dar numai mie mi se putea întâmpla. Bineînțeles că a trebuit să ocolesc tot satul ca să o iau pe mamaie și apoi să merg la mama plângand care abia se abținea să nu își urce zâmbetul până la urechi de drag ce îi era să mă vadă atât de frământată: Ei și ce s-a terminat pământul pentru că ai luat tu unu? Să-ți fie învățătură de minte altădată! și așa am scăpat surprinsă de urecheală.

Dintr-a treia am luat-o ușurel înainte către a patra. Creșteam frumos și începea să îmi placă sportul. Da, da, chiar și cel al minții îl practicam mai des ca azi, nu râdeți de pomană. De la o așa pasiune și dedicațiune pentru sport, mă văzui aleasă pentru dans popular de-al nostru unde se învârt iile și fotele ca fusul din poală de la țața Leana. Frumușică eram ce să ne mai ascundem după deget. Emoții, chestii, trestii, de..ca tot copilul la serbare. Mama îmi călca pliurile fustiței - și acum o am în ochi - roșie ca ștergarele ce sunt puse pe la țară în perete și cu un brăușor în care îmi încolăceam mijlocul de zeci de ori. Mama, precaută, îmi prinsese de brâu și un ac de siguranță…pentru o siguranță sporită că tot eram eu ca viespea de uscată. La serbare, eu în roluri principale...și colinde și de-aia și de-aia. Dar se întâmplă că programul se schimbă brusc și eu nu mai aveam timp să mă înfășor în fustă și în brâu ca lumea. Ce să mai pun ac de siguranță că mă vazui deja aruncată în cercul horii…și cum mă învârte și răzvârte o colegă în ițari - că eram deficitari de băieți odinioară - mă simt de-o dată mai ușoară. Nu numai că îmi căzuse fusta pe la glezne dar m-am şi împiedicat în așa hal că s-a dus pe apa sâmbetei și tu horă și tu joc și îmi ardeau obrajii de rușine când auzeam râsete mai gălăgioase ca aplauzele pe care le visasem în ajun. De la bal la circ departe nu e cortul!

Și tot pe la a patra primăvară de joacă cu creta pe șosea și cu compasul pe foaia de matematică, m-am împrietenit cu o fată care trecuse de mizilicul claselor primare și ajunsese la gimnaziu...altă viață și cu altă mâncare de pește. Cum ne întâlneam prin pauze și făceam înconjurul școlii căutând corcodușe, îmi povestea ea de laboratorul de biologie. Fantastic! Noi, ăștia amărîți și fără drepturi de la clasele mici nu aveam voie să intrăm pe-acolo că ar fi fost jale. Dar mi-a promis ea că aranjează o întâlnire între patru ochi: eu și laboratorul. Eram mai fericită decât dacă aș fi înviat cu scuipat un melc strivit sub talpă. Zi din calendar stabilită și mijită la crampele de nori. Pătrund în craterul cabinetului de biologie fermecată ca de-un flaut de verdeața plantelor de toate chipurile și căsuțele de ciripele printre ele și planșe cu oase și scheleți din plastic oare sau adevărați? și ierbare desfăcute și dulapuri cu uși din geam și multe altele îmi intrau prin ochi și inflamau curiozitatea la febră maximă. Cum mă plimbam fără grijă căci fata stătea de șase, mă purtară pașii la un dulăpior mai sus așezat el, plin cu borcane și borcănele de dulceață. Dar nu aveau nici dulceață nici compot. Am luat un scaun ca să văd mai bine și iată broaște spintecate pe burtă zăcînd într-un lichid de-o seamă cu apa, și chiar păianjeni..și wow! într-un borcan un șerpișor spiralat în același lichid. Să-l iau, să nu-l iau? Arunc o privire peste umăr să mă asigur că nu era nici Îngerul în cabinet și pun mâna. Mi-era frică de șerpi ca de acei țigani care veneau prin sate să fure copiii obraznici ( ei...atunci știam și eu că țiganii nu fură copii ci chiar îi dau de pomană pe ai lor!), dar unde mai pupam eu ocazie să vad așa aproape un șarpe…fie el și un puișor cât linia mea de 10 centimentri de la aritmetică. Ce nu prea înțelegeam eu era că atunci când voiam ca Îngerul să nu mă vadă pornind în înfăptuirea conservelor de boacăne, mă vedea celălalt, dihorul și nerușinatul care îmi intra ca urechelniţa pe la timpan să îmi scormone gărgăunii şi mă împingă la făptişoare necuviincioase. Tot el unsese probabil borcanul cu unsoare de îmi alunecă printre degete eliberând șerpișorul cu suflețelul pus pe targă de când hăul. Dar de frică ce să mai știi! Am rupt-o la fugă târând și paznica după mine. A doua zi, duduia școala de zvonuri că sunt șerpi prin clase și că mușcă lumea, că a mușcat-o pe femeia de serviciu și că au venin mult și altele la fel de grozave. Femeia de serviciu se pronunțase amenințător împotriva derbedeului căruia îi va tăia gălbenușurile de l-o prinde - lucru care m-a liniștit întru totul, nimeni bănuind că de fapt o zbanghie de fetișcană a fost capul răutăților.

Iată ce făcea odinioară draguţa lady ce stă acum cu spatele drept şi cu degetele pe tastele laptopului în stilul business woman. Toate acestea mi-au trecut prin tâmple ca un memory flash cale de-o secundă privindu-mi fotografia din clasa I cerută de manager ca să o ataşeze sentimental lângă sigla companiei probabil. Mă minunez frumos de ochişorii cu două puncte de lumină mititele care s-au întrecut cu timpul în dăinuirea lor. Adevărat vă spun că ochii rămân neschimbaţi viaţa întreagă şi cele două flăcărele ce licăre înăuntrul lor nu se sting cu nicio durere. Ochii nu se schimbă decât atunci când viaţa iese din ei.

Exotismul fructului românesc: nucile verzi

Nu am băut tequila niciodata. Şi nici nu am mâncat cândva ţeposul fruct de cactus. Şi câte şi mai câte încolţite şi dospite pe sub fustele ţigănesc de colorate ale naturii nu mi-au căzut încă pe limbă, nu mi-au zemuit  încă între dinţi. Numai ce mă gândesc la lămâile verzi mediteraneene şi mi se strepezesc şi ochii-n cap de minunatul gust de gheaţă verde ce stă la copt ca floarea soarelui. Exotismul prin fructe e prilej de senzaţii bucale minunate. Şi nu numai gustative. Cât de benefică e papaina – exemplum – pentru încurcatele noastre intestine pline de limbrici şi alţi viermişori maronii ( mi-i închipui de culoare maronie căci o consider cea mai detestabilă pată de culoare şi de obicei cu ea îmi încodeiez obiectul furiei, al pateticului şi al răzbunării ). Cât de sofisticată e rodia că-ţi vine să o zvârli în primul coş de gunoi tot alegându-i delicatele bobiţe. Dar cât de răcoritor e fructul pasiunii în vreun cocktail de-ţi vine să-ţi lingi şi urechile numai de plăcerea denumirii, ce să mai zici de grozava aventură de a-l savura cu linguriţa de dulceaţă. Sau cumquat-ul de pe insula Corfu atât de parfumat ca bustul frumoasei Sissi. Dar le cunoaştem pe toate acestea. Sunt alte fructe probabil de care nici n-am auzit, darmite să le mai gustăm. Suntem fructari din ce în ce mai mult din fericire, în defavoarea pulpiţelor de carne macră. Se vând în pieţe şi în supermarket-uri fructele de aer ca fabricate pe bandă că te şi întrebi dar de câte ori fructiferează domnule într-un an bananierul, portocalul etc? Şi ca mare consumatoare de fructe de coroană arborifera ce sunt, nu pot să nu mă întreb ce am ratat şi ce goal-uri gustative să îmi creez de aici înainte. De ce n-ar exista – gândesc - şi fructele oceanice? Sau fructe ale pământului ce nu cresc din soare, ba dimpotrivă, să se umfle precum cimpoiul în mogâldeţe de pământ afânat ca de cârtiţe? Or fi, dar nu îmi vine-n minte nici un nume momentan. Însă nu întind mai mult invidia către tărâmuri cu belşug de exotism fructal. Avem şi noi – vorba ceea – puhoi de mândrie fructiferă mioritică. Şi să nu fim bleji căci nici pe noi nu ne scot popoarele mai de la vestul planetei din exotici şi orientali şi mai munteni şi mai de la ţară – măcar de-ar reveni românul la sătucul lui dintâia-nţelepciune! Dar despre fructe era vorba.

La băuturici ştim bine cu ce minţim străinul că-i al nostru: pălincuţă proaspătă de Ardeal de-ţi topeşte şi măruntaile în tine odată cu simţul că eşti viu. Te amorţeşte pe loc comanda ca veninul de cobră. O fi plagiat sub dopul damigenei româneşti sau nu, asta Pazvante chioru' o mai ştie. Iar ca să umple românaşul burduhanul străinesc îi trage la focul din coceni de porumb tuciul cu mămăligă şi apoi bolovanul cu telemea pus pe jar ca mai apoi să îl îndoape cu mai veşnicele sărmăluţe decât Sfântul Petru însuşi. Ş.a.m.d.p. Dar stau ca prostul cu mâna în falcă şi mă întreb. Ce fructe avem noi taică să dăm străinului cu ochi de măgăruş? Prin alte ţărişoare zău! că oamenii – oameni cel puţin după aspect şi nu după stomac – pun pe masă întâi fructe încă de la „Tatăl nostru” dis de dimineaţă ( acum de...luaţi şi voi „Tatăl nostru” ca relativ şi metaforic! ). Şi apoi continuă tot aşa cu supă de fructe, iaurt de fructe, minciuni cu fructe, gazete cu fructe, iar la cină ...suplele paste cu..fructe. Aşa cum pun franţuzii caşcavele-n mucegai şi la zenit şi la nadir. Nu tu pită, nu tu praz, nici măcar o brânză de Doamne-ajută. Dar, mă rog, să fie ca la ei!

Aşa...fructe cu aromă românească. Şi hop! Copilărie nestemată! Cum îmi răsare tomniţa de dinainte de a-ncepe şcoala nemâncată de niciun câine după ungerea cu untură aşa cum îmi tot promiteau bătrânii. Nucile verzi. Nimic nu stă mai frumos româneşte la acest capitol ca nucile verzi dintâi. Ce vremuri! Când o înverzeam pe mama până la puful din urechi şi ce mai jupuiam la nuci cleioase încă ele însele! Dar buuuuneee! Jupoi şi-acum la ele că nu te iartă dracul de obiceiul dintre măsele şi nici de viciul dintre pulpane. Le văd în faţa ochilor ca pe nişte creieri de găină-n carapace şi mormanele de coji alături pe pamânt. Bătrânul nuc cu frunzele de o şchioapă! Stăteam cu ochii aţintiţi la cerul mozaicat printre bărcuţe verzui de clorofilă. Şi soarele de toamnă ne-nsuliţa cu raze de parcă ar fi voit să scobească şi el la nuci cu noi. Si-apoi ce să mai spun de o dulceaţă de nuci verzi afumată natural şi dulce ca trestia de zahăr...Păi astfel de lucruşoare - pun rămăşag - că smitesc şi cele mai impotente guri în a simţi darul vieţii de la Dumnezeu.

Nu-i doar atât. Să nu uităm de prunele de ţuicuşoară ce stau precum momâile-n cazane la fermentat dulcegării tăioase. Sau de straniile corcoduşe de care se agaţă pruncii de cum mijesc din floare şi cresc în martie ca gămăliile de ac. Ca să nu mai vorbim de acrişoarele moşmoane sau de dragile fructe de măceş din care beam cândva o măceşată mai acătări ca liqueur-ul franţuzesc pentru babe cu proteze. Le avem pe ale noastre şi-s mai faine, îs mai dulci sau mai amare după limba românească.

La cursul de agăţat planete în câmp

            Geniul Duhului Sfânt constă în acea parà ieftină de frumos sincer prin care te păcăleşte să-ţi duci mai departe zilele în nopţile când stai chiorât uitandu-te la lună. E drept ca nu-nţelegi o iotă din tot heliul şi hidrogenul scamelor de pe cer sau din craterele vârâte pe sub ghemul de mohair galben. Dar continui să te benoclezi prin telescoape, poate cine ştie...acuşi-acuşi începe să se scuture vreo aripă, să cadă vreun Jupiter sau să joace hora vreo constelaţie de stele. E frig al naibii la miezonoptica asta de astronomie şi rugăciunea astrologului în limba nebuloaselor cuvinte îmi e străină de-o ureche.

E o reţetă veche de-a ştiinţei ce îşi rânjeşte gura înspumată: se ia un număr - la-ntâmplare - de tineri, de preferat tembeli sau prea deştepţi să-nchidă întrebari cu un răspuns nefrânt, uniţi de pasiunea pentru ale cerului minciuni epoletate. Se bat cu mixerul în tărtăcuţe până ajung să se învârtă ca sateliţii în jurul unui telescop. Se face noapte şi se sting, fireşte, luminile difuze de la jeep-uri. On commence! Cu luna, cu carul, cu steaua polară, cu Vega şi Arhturus şi Dumnezeu mai ştie câte altele pentru că-n capul meu roiesc doar stele; de gânduri m-am golit demultişor căci dăunează grav oniricilor. Şi-ncepe să gângăvească isteţul ( ce-i al lui nu-i de pomană! ) de la Observator cum că Big Bang-ul, cum că materie, cum că atlas de stele, cum că mister nu-i cerul pentru el...Ei aş! Dar ia să-mi spuneţi, mătăluţă, de e aşa de sticlă cerul, cum de se face că-i pustiu? „Păi nu se ştie sigur, că mac, că pac, că mac că pac”. E limpede. Are cunoştinţe băiatul, informaţii goale ce se vând precum covrigii. Vezi gaura, dar cercul copt cu sare nu încape în diametrul irisului. Da, domnule, să recunoaştem impotenţa de a pătrunde lucruri ce nu ne privesc. De-am şti să căutăm ce trebuie pe cer, tanti de la PRO TV n-ar mai debita ca oaia poveşti de adormit copiii la zodiacul pentru femeile lihnite de evenimente personale. Ce-i dat să ştim stă galben pe negru şi are deseori şi coadă când cade străbătând pe o fărâmă cerul. Niciodată nu-i mai adevărat cuvântul socratian „ştiu că nu stiu nimic, dar nici măcar asta nu ştiu” ca atunci când îţi nenoroceşti ochii să-ncapă în găuricile binoclului ca să vezi bine ce            ? o gogoaşă neagră cu un duium de luminiţe ce sclipocesc timid. Nu-i nicio stea pe cer mai aprigă şi mai tăioasă cu lumina decât este scânteia din ochii în care te scufunzi. Cerul e bun de privit ca la tavan când stai cu mainile pe piept, dar mai buni sunt ochii în care vezi şi desăvârşiţi ochii în care te vezi.

Şi totuşi, credinţă-mi dragă, nu muşca prea mult din harnica ştiinţă că nu se ştie de n-o să te mănânce ea aşa necoaptă mai tarziu. E grozav, domnule! Auzi ce declaraţie: când te uiţi pe cer priveşti în trecut. Cică lumina de la catralioane de miliarde de kilometri distanţă de pământ ajunge în decurs de mii şi milioane de ani şi, prin urmare, priveşti muchii de stele care, luate în prezentul tău, pierite-or fi de mult. Te pomeneşti că aşa o fi! Poţi să negi? Nici să confirmi, desigur. Eu una nu bag mâna în foc. O bag eventual în flăcări pentru Cel ce mi-a şi vindecat-o de arsură de dinainte de a mă gândi la foc. Bun! Deci ce-i pe cer a fost şi nu mai este. Sau poate. Dar nu e oare viaţa-ntreagă o privire pe cerul propriului trecut? Nimic mai mult! Stau cu capul aplecat în cadă să îmi spăl laţele de păr şi trag din ghemotoc un fir de ce-ar fi urmat să cadă singur. Auch!  N-ar fi căzut de n-ar fi tras netoata cu încredere de el. La fel cu dragul cer. E şmecher! De îi dai credit şi vrei să tipăreşti un adevăr, te chinuie de-ţi sar capacele locomotivei craniene. Ce vezi e negru când de fapt e alb, ce crezi nu-i adevăr nici pe departe ci doar convingerea de ieri pe care ţi-o ondulează frumuşel convingerea de azi. Şi tot e bine atâta vreme cât nimic nu se disipă.

Dacă ar fi micuţul mare cer vaginul bucălat al vreunei înstelate doamne, n-ar fi păcat să o dezvirgineze cu degetul mic ca o rachetă japoneză omul pitic şi vai de el? Dar n-are nicio treabă omul şi nicio trebuinţă de aplecătoarea din grădina lui de vreme ce inima-i stă ţeapănă şi crede în cele necrezute; capul...well...poate să dormă la mansardă cât o pofti şi să poftească în continuare la prăjiturile din tava distinsei doamne.