Balet pe cioburi sau dansul curentat

S-a terminat cu lebada frumos arcuita a lui nenea Ceaikovski. S-a terminat cu graţia. Suntem traitorii unei alte epoci cand scenele dansului contemporan sunt pline mai curand de gaşte salbatice, linistite, umblatoare, infoiate, dar nezburatoare. Mult se mai chinuie aripile jerpelite de atata taraş si frecat podeaua cu penele deocheat de incovoiate! Zborul a fost al secolului trecut. E desuet acum si nu mai are nimic in comun cu zbaterea tânjita de noul secol.

Dansul de’acuşi e zămislit din batai de tobe, de toacă, de palme si mai ales din batai de cap. De cele mai multe ori in panorama vizuala a spectatorului se dezlantuie un dans forţat, prea obosit de dorinta de a inova pentru a mai fi arta.

In prezent, nu ne mai putem clati ochii cu un dans al frumosului, al mladioasei piruete;

Privirea ne este izbita violent de un dans al sugestiei, al obsesiei, de o miscare frânta, şamanesca, fals libera si parca circulara in triunghi, asa-i de extra-teribila. E vina dansului, a trupului spasmodic sau a spectatorului plictisit de clasic? Nici nici, am spune, ci, mai degaba, e fluxul pacatos al dorintei de nou ce scarmăna societatea contemporana – aceeasi societate in care dansatorul insusi se contopeste.

Dansul acesta in impulsuri, dans pe talpi, pe coate, dans al serpilor din burta, dans al înecatului sub duş etc. nu e decat o forma de mincinoasa libertate. Dansul are reguli in esenta lui; asemenea si politica; prin negarea sau ignorarea lor, dansul nu cade intr-o forma artistica care inglobeaza libertatea ca subiect, ba dimpotriva, ajunge sa plonjeze in negativism spunand „asa nu!” propriei sale istorii.

Acelasi fenomen se intampla si cu muzica moderna care se comporta ca un magnetofon stricat de vocalizele electrice ale vreunui hermafrodit caruia i se taie unul dintre sexe. Atat dansul cat si muzica din prezentul acestui inceput de secol sufera boli cronice la nivelul emotiei pe care ar trebui sa o starnesca in consumator. Aidoma unei alimentatii supermarketiste, dansul contemporan incepe sa fie consumat in proportie cantitativa, capatand ceva neobisnuit, strain, superficial. Din impresia imediata, de suprafata, spectatorul nu-si poate hrani duhul dincolo de clipa miscarii suspendata in aer pentru o microsecunda. Apoi, miscarea primă i se pierde in golul ochiului, se dezaxeaza din povestea dansului inşirand un simplu lanţ fara noima unde maini, gambe, degete, solduri se amesteca intr-un mozaic de vitralii sparte. Ca un saltimbanc care amuza prin baletul lui schimonosit pe cioburi, dansatorul contemporan devine copia unui mim întruchipator al nebuniei. Dansul kalos-ului si al suavului se preschimba intr-un dans psihologizat, al chorophobiei, al pantophobiei sub presiunea unui secol al tuturor fobiilor posibile.

O data cu baletul – pe cale de disparitie – se stinge usor si un caracter uman: frumoasa balerina rusa inlocuita de directorul Operei cu un personaj anonim urâtel, vicios, cu tot tacâmul.  Papuşa de la Tandărica. Picioarele lungi si zvelte ca muschiul de gazela au fost concediate in favoarea a  doua carje cu ţâţâni moi apoi rigide, apoi iarasi moi. Desigur, si outfit-ul este pe masura. Adio corset cu fulgi de paun sau caciula ruseasca din blana de urs si palton culoare ou de rata si guler din aceeasi blana de urs pe dinăutrul caruia stătea superba silueta a frumoasei dintr-o padure. Adormită. Bun venit zdrente de efect si danţuitori fara meserie. Rău venit, mai bine zis. Pe scena asta slab luminata de un bec intr-un dovleac, merg fara ritm cativa indivizi si individe. Apoi se alearga, apoi se lupta cu toate oasele. Apoi înlemnesc. Si se termina.

Brutul dans modern cade greu privitului. Nu place. Doare. Scrânteste minti pentru ca rupe orice fel de cortina intre scena si sala spectatorilor. Contemporanii mei toti joaca acelasi dans. Privindu-i, dansez laolalta cu ei legănatul curentat al secolului nou. Si ma nelinisteste. Pe tine?

Israelul Crucii

Dumnezeu Tatal nu l-a lasat pe Omul dintai sa Ii fie doar creatie minunata, ci din iubire preaplina de har, l-a transformat in Fiul de pe urma. Nu vom putea sti niciodata cu ce masura Il masoara Tatal pe Fiu. Iar Omul nu Il va putea masura in nicio vreme a vietii lui pe Dumnezeu. Tare ii e greu omului sa se masoare pe sine insusi, dar lesne il masoara pe omul de langa gardul sau. Masura-i stramba, fireste, iar masuratoarea-i si mai oropsita.

De-ar sta sa se caute pe sub unghii si in negrul ochilor in loc sa tulbure lacul seamanului, ar vedea omul ca pamantul nu e cel pe care se reazema talpa lui ci el insusi e prelingere in aer catre cer a lacrimei pamantului secat de mila Stapanului. Prin om se roaga pamantul sa i se deie inapoi pasul Copilului Care a fagaduit invierea.

In adancul lui pamantul e ocean de foc; la mijloc e stanca de necrapat cu mintea, insa deasupra, l-a invelit Duhul Sfant cu mranita divina plugarind-o ca sa iasa viata. Si prin Voia Tatalui s-a dat viata pamantului. Dar focul din maruntaie a ars cu timpul radacinile firave ale vietii si pamantul a devenit salciu. Un singur trapez de pamant a ramas patruns de Cuvantul Domnului si aici necredinciosul de azi afla cu mirare si cutremur salasul proorocilor. Aici palcurile de arhierei si vamesi au infaptuit Israelul Crucii “ca sa se implineasca Scripturile”.

Israel: pamant al mortii si al invierii, tara a religiilor monoteiste unde crestini, iudei si musulmani se afla laolalta pentru a pangari Adevarul care un poate fi decat Unul.

Nu pentru credinta mea mai saraca decat firul de nisip si nici pentru intelepciunea ce n-o am mi-a ingaduit Domnul sa imi preaplec buzele pe pietrele Israelului unde pasii Lui au ramas, numai sufletele tradand Legea au pierit in vanul chinurilor eterne. Hristosul e prezent aici si cei ce L-au tarat la moarte mai multa viata au dat Cuvantului neclintit din predici si din inimile in care S-a depus ca un zacamant imbelsugat speranta.

Cu spelca am strans parul si m-am imbrobodit bine ca sa-mi las vazul sa umble pe acel pamand arid si ars de suferinta Tatalui. La mormantul Fiului, nevrednica si fara niciun merit, m-am impartasit iar sufletul mi-a saltat din trup precum pruncul Elisabetei la cuvantul Mariei. Nimic nu este de mai harnica bucurie a spiritului ca slujba de la miezul noptii cand glasurile slugilor trupesti se inalta spre nazuinta mantuirii. Omul din lume si lumea toata nu are suficiente lacrimi ca sa ispaseasca pacatul uciderii de Dumenzeu. In genunchi, plini de regret amar si de smerenie ar fi trebuit sa parcurgem Via Dolorosa si din lacrimile omului un rau ar fi trebuit sa ia nascare si sa dizolve in apele lui Golgota rastignirii.

Dar nu e liniste in Israelul pasilor lui Dumnezeu. O patura de ganduri se ridica din fiintele miilor de pelerini miscand candelele cu staruinta lor si ingaimarea de rugaciuni spre vindecare de trup, de suflet, de inimi. Adesea, ispita e crunta si greu iti abtii spiritul de la judecata celor ce patrund in altarele sfinte precum turistii intr-un muzeu cu oase de dinozauri. Vad lumanari aprinse, icoane facatoare de minuni si cruci si pesteri in care s-au nevoit sfintii si la toate se uita ca la ruinele Troiei fara sa aiba nici cea mai mica tresarire. Mai impietrite sunt simturile lor decat pietrele desertului de nu simt cu sufletul si nu se tanguie la Piatra Ungerii unde trup de Dumnezeu a fost pus in lintoliu. Amar de ei ! Cu nerusinare profaneaza sinagogile si templele si scuipa stalpul unde gura crestinului saruta. Mult m-am intristat cand am vazut o fetiscana abia iesita din gaoacea copilariei asezandu-se cu nonsalanta pe mormintele din cimitirul evreiesc si pe preatanarul ei iubit calcand pe oasele impamantenite ale cine stie cui stramosi ca sa o fotografieze intr-un decor exotic si nefast. Si mi-am adus aminte de mortii mei de acasa gandindu-ma cum, poate nu peste multa vreme si peste oasele mele vor calca alti tineri nesmeriti si nestiutori de moarte.

Oriunde intorci privirea vezi cerul pe care Mantuitorul Insusi l-a privit odinioara cu ai Sai ochi, oriunde iti sprijini palma e loc de minune si pasii tai de pelerin nu te poarta in spatiu ci te intorc in timpul sacru cand Domnul vorbea cu glas omului.

Desertul Iudeii e plin de pesteri si scorburi in care sfintii de demult si sfintii nebanuiti de azi isi petrec zilele marunte in rugaciuni pioase. Pentru rugaciunile lor noi, cei din mreaja pacatului, ne mai bucuram de lumina soarelui.

Insa, precum este de sfanta si curata Cetatea crestinatatii ce imprastie mireasma de dumnezeire, pe atat de mizera este lumea de dincolo de zidurile sale. Palestina este un maldar de gunoaie in care arabii au construit transee de razboi. Atat Bethlehemul cat si Ierusalimul dincolo de locsoarele sfinte, sunt orase ale violentei prin arme. Oamenii sunt saraci, pamantul neroditor ca dupa blestem. Arabii te inspaimanta cu negustoria lor hartuitoare, beduinii te urca vrand-nevrand pe magarii lor infometati pe care ii lovesc cu bata ca sa starneasca mila calatorului. Dincolo de spiritualitatea ascunsa sub straiele de piatra ale bisericilor crestine, nimic placut nu am descoperit in aceasta tara a pierderii de sine. Si tot pelerinajul in tara Israelul e ca o intrare in Rai si iesire in Gheena continue.

Din Muntele Eleon unde pelerinul afla Hortus Gethsemani plina de maslini ale caror trunchiuri ce dainuie de mii de ani pot fi ele insele altaruri de rugaciune calatorul intru Hristos paseste prin pietele murdare si stramte unde marfuri urate stau la mezat. De pe Muntele Carmel (in traducere din ebraica Livada Lui Dumnezeu) la poalele caruia catolicii carmeliti au construit superba catedrala Stella Maris privirea pelerinului se intoarce cu regret spre Muntele Carantania unde Iisus a fost ispitit de diavol in timpul postirii Lui de patruzeci de zile. Si iarasi de la Sudul haotic si pietros de-i plangi de mila pamantului calatorul intra in Nordul inflorit unde doua orase stau proaspete in lumina alba a norilor care par atat aproape de pamant incat ridicandu-ti bratul ai spune ca ii atingi: Haifa pe coasta Mediteranei si Tiberias pe malul Marii Galileii. De aici, ajungand pe Muntele Tabor unde Domnul S-a preschimbat la Fata, uiti cu desavarsire de toata amaraciunea si mizeria prin care ai trecut si de toate platile necisntite pe care a trebuit sa le achiti ca sa ai acces la urmele Lui Dumnezeu pe pamant.

Si pentru ca ma aflam nu doar pe alt continent ci parca intr-o cu totul alta lume, deodata m-am vazut traind un subiect pe care il cercetez de ceva timp : alteriatea. Nu pot descrie clar ce sentimente m-au strapuns vazandu-ma dezlipita de obisnuinta religiei mele, aflandu-ma in departarea de neamul meu. Eram straina intr-o lume de straini unde cultul credintei in loc sa ne apropie crestea in sanul nostru ziduri. Singura m-am simtit pentru o clipa si tot pamantul s-a invartit in jurul meu golindu-ma de tot ce cunoasteam pana atunci. O multime de evrei ma inconjurau, de Rabbi imbracati in paltoanele lor negre, cu doua fasii de par carliontat curgandu-le pe ambii obraji si toti cu Torah-ul in mana se perindau si se rugau la Zidul Plangerii, marturie a Templului lui Solomon ; alaturi un sfredelitor cant de rugaciune se ridica dintr-o moschee musulmana si alti oameni, alte porturi ale femeilor misterioase ma bulversau. Si eu si ei ne rugam in acelasi timp, si eu si ei imparteam acelasi pamant, aceeasi felie de cer, aceleasi cuvinte, acelasi glas, acelasi trup unit, acelasi Dumnezeu ? Acelasi…

Cu sufletul mai increzator in mila Tatalui m-am intors pe ale mele meleaguri, avand pe limba gustul mustului de rodie si al dulcelui vin de impartasanie de Galileea, in nari mirosul tamaduitor de la Piatra Ungerii, iar in urechi inca vibra muzica psaltica araba graitoare prin harul pus de Dumnezeu in glasul minunatei Fairuz.

Cugetări pentru suflet

Sunt anumite întâlniri in viaţa unui om în care Sfântul Duh îşi face simţită lucrarea. Prin harul şi minunata îngăduinţă a Domnului nostru, am primit de curând un mail în care un suflet îşi exprima recunoştinţa faţă de un călugăr foarte vârstnic dar cu o incredibilă energie a cuvântului sfânt. Vă împărtăşesc din profundele cuvântări :

"L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi. Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie. La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale Il lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:

”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste, o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentru ca mergi contra curentului.I ubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”. Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai? Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea. Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii. I-am spus ca, in opinia mea, biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura, si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Hristos prin invataturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni. Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentru ca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui. Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici. Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nerostita spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu, omul, sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:

”Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.

"Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi, caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai."

Grăitori sau împleticiţi in cuvinte ?

Cuvântul nu se troşăie in galoşii dintilor ci se avântă ca o pasăre eliberată din colivie. De ce să vorbim cruciş? Un om adevarat care creeazaă o impresie din primul moment nu are vârful limbii despicat si nu bolboroseşte cuvinte morfolite. Intotdeauna mi-au plăcut actorii si nu doar gratie minunatei arte care se numeste teatru - ca expresie sublima a omului - cât mai ales pentru darul lor de a spune răspicat cuvinte intregi, cuvinte scoase cu toate sunetele nescălâmbate dintr-un plămân ferm.

Imi plac oamenii care stiu sa vorbească folosind toate instrumentele vorbirii. Buzele se ascut, se ţuguie, se deschid ca doua braţe care îmbratiseaza cuvantul tăios sau se inchid înteţind tainele. Cuvântul rostit ca la teatru gâdila cerul gurii, şuiera printre dinţi ca furtuna, clatină obrajii comozi si se înfig precum săgetile lui Amor.                                                                                                                                                                                                                                                                                                      

Asa cum ţi se lipeşte buricul degetului de raşina de pe coaja coniferelor, asemenea si cuvântul grăit cu patos si vigoare ti se lipeşte de timpan scurgându-se cu picuri în cupa inimii. Memoria omului se indragosteşte (uneori incoşntient, alteori chiar impotriva vointei lui ) de cuvintele desprinse din buze deschise. Cuvintele zâmbite nu trec ca apa printre pietre ci statornicesc in zvăpăiatul suflet care le primeşte fără a mai cunoaşte vreodata guma de şters a timpului.

Cuvintele in sine n-au mai mare valoare decât un pahar cu apa sau un papuc de casa. Ele nu se mişcă singure din neutralitatea lor pentru că n-au tarie, n-au continut ci doar formă. Omul este acela care umple forma cu profunzime. O cizmă va sta intotdeauna ploştită fără piciorul care, incalţand-o, îi va da semnificaţie si utilitate. Cuvintele trebuie să fie utile si omul trebuie sa inveţe cum sa faca util cuvantul.

Trăim în epoca in care a comunica nu mai este de ajuns. Ceea ce comunici e nesatisfăcător. Esenţialul sta în cum comunici. Ştii să transmiţi? Ştii să dichisesti gândul în cuvinte? Ştii să faci cuvântul să răbufnească, să plângă, să spulbere frici, să scoata la iveală adevaruri ? Ce ştii tu să faci cu cuvântul ? Cum ii ordoni cuvantului sa asculte de tine ? Cuvântul nu ar trebui niciodata sa fie stăpân omului ci să fie sclav gandului.

Câte discursuri nu sunt ratate la pupitrele politicii pentru că retorica a devenit o materie a trecutului ? Cati studenti nu si-au schimbat cursul vietii pentru că profesorii n-au stiut sa  cutremure amfiteatrele cu intonaţiile lor ? Câti crainici de pe ecranele plasmate n-au sfarşit prin a deveni la fel de insipizi ca promterul de pe care citesc ? Cuvantul nu trebuie spus, ci grăit, nu trebuie obligat ci dorit, nu trebuie marginit ci împlinit. Implinirea cuvântului se face intocmai ca un ritual: vantul respiratiei precedat de elanul gandului, alegerea arbitrara a cuvântului urmata de minunantul moment al grăirii care se aseamana unui botez - atata viata poate cuprinde in sine, atata viata poate genera!

Cuvantul e mijlocul lui Dumnezeu de a se face cunoscut omului. Cuvantul e ruga, deci poate fi izbânda. Dumnezeu nu asteapta rugi îngăimate intre buze leneşe, ci cuvinte eroice jucate intre buze destoinice. Si ce alt exercitiu mai bun pentru rugă avem decat comunicarea intre noi ? Bâlbâiti, muti si handicapati de cuvânt ne taiem singuri craca mântuirii de sub picioare si ramura bunăvoirii dintre noi.

E bine sa ne amintim că cel mai mare genocid nu s-a intamplat in timpul razboaielor mondiale. Mai bine de 70 de milioane de băştinaşi din ceea ce azi numim America latina au murit sub talpa conchistadorilor pentru că, fie nu s-a incercat suficient de mult o cale de comunicare si de toleranta, fie acesta comunicare, desi ar fi reusit, nu a fost voită de catre rasa cu drepturi nedemne care şi-a permis masacrul in masa invocând scopuri religioase adesea.

Aşadar, atata vreme cât avem un lanţ de perle, doua buze mai moi, mai cărnoase si cartea sufletului deschisă, ar trebui să citim cu voce tare ca cel de lânga noi să ne auda. Căci nici noi nu ne putem intelege daca nu suntem capabili sa ne rostim frumos in cuvinte rotunde.

Cosmopolitele secrete

Cati dintre noi trăim fără secrete? In uzinele  de misteriosi  ce impanzesc societatea cu taceri banale, un om fara secrete ar fi de-a dreptul rocambulesc. Acceptandu-ne soarta de cosmopoliti, ne acceptam deopotriva conditia de secretosi pentru ca – nu-i asa? – nu e usor sa scoti namolul cu galeata din putul tau interior pentru a bea mai apoi apa limpede. Trebuie sa fie cumplita meseria de duhovnic, de aceea, probabil, e atat de rar intalnita. Cine ar vrea sa se inece in mizeriile altora? Si cine mai e demn in prezent sa-si savarseasca proscomidia  cu sufletul gaunos?

Secretul nu e mandatory dusmanul sinceritatii. Se prea poate ca un secret sa nu ascunda nimic care ar putea dauna realitatii. Dar e nevoie de un labirint de taine intins pe mile de gradini sociale pentru a ne mentine viu interesul pentru viata si relatii umane. Ce-are a face secretul cu minciuna atata timp cat omul actual are nevoie de secret doar ca raspuns la ghicitoarea care ii sfaraie mintea?

Secretele au si ele identitatile lor. Cel mai adesea se muleaza pe caracterul proprietarului de secrete. Unele sunt perfect inocente, precum copiii care se joaca la ureche de-a secretul, altele sunt mai greu de dus ca o locomotiva cu aburi. Uneori inchidem ochii asupra lor, le ascundem pe sub pleoape. Precum samburii de maslina pe care nu stim cum sa ii aruncam mai repede in servetel sau cotoarele de mere ale caror pete nu mai pot fi scoase nici cu cel mai bun inalbitor. Si secretele pateaza. Onoarea, se spune. Desi, pentru pata secretului ar mai fi o solutie: marturisirea, folosind substanta adevarului asa cum dainuie el din silurian.

Zic unii ca secretele au consistenta ruşinoasa si nu cunosc starea de transparenta. Opacitatea face parte din definitia lor. Secretele sunt intime si aici e tot farmecul fiinţei. Ca un funambul pe o sarma cat ita, secretosul trebuie sa-si tina balansul in retelele de secrete in care se agata. Pentru ca, intocmai ca necazul sau cutremurul, secretul nu e niciodata singur, ci intotdeauna are un geaman.

Secretul e săvârşire înainte de a fi secret. Cum petrecem savarşirea aceasta? In tacere. Adeseori depunem chiar mărturie mincinoasă în favoarea secretului nostru. În orice om exista o capsula cu secrete, o odaie cu pereţi ermetici de unde nicio vorbă nu trece dincoace, in lumea bantuita de paparazzi. A vorbi despre secret e un fapt incestuos, nu eroic. Te violezi pe tine insuti cu martori, te slăbeşti pentru ca Celalalt să se întărească in subconstientul tau. Dar uneori, oricât de patimaş ar fi secretul, omul simte nevoia să deschida ferestrele odaiţei şi să strige in gura mare că el este savarşitorul secretului, dublu vinovat atunci în faţă spectatorilor la rândul lor savarsitori muţi. Secretele sunt acelaşi, nu exista perfecta unicitate sau originalitate. Sunt banuite, intuite cu urme de indoiala vaga sau profunda.. Pune-ţi mâinile la ochi, dacă vrei, palmele nu pot salva secretul, nici măcar pumnii nu îl tin închis. Vei sfarsi prin a-ti arunca secretele in poala seamanului ca pe niste folostine de struguri. Daca nu te despoi tu de secrete, o va face cu siguranta cel de langa tine si atunci pedeapsa va fi inca  si mai crunta.

Trebuie sa retinem insa ca omul nu este singurul duh ciuruit de secrete. Universul intreg este chiciura de taine. Asemenea Creatorul lui. Nici nu indraznesc sa imi arunc gandul in traista cu secrete a lui Dumnezeu. E de neinchipuit. De asemenea, viata isi tine sub centura un secret atat de batran de cand e lumea: moartea. Nimeni din cei ce l-au descoperit sau carora le-a fost dat sa demoteze moartea in piese de cunoastere nu au putut sa revina catre semeni. Dusi au fost o data cu secretul. De aceea, omule cu secrete ascunse in chica, sa te gandesti de merita sau nu sa duci cu tine in eternitate plumbuita cruce a secretului!

Femeia creatoare

Creatoare? Sau doar călătoare? Femeia de azi e grăbită. Pentru că ea nu se mulţumeşte cu o singură cale şi vrea să stăpânească infinitele posibilităţi de a fi. Pentru că verticalul o oboseşte, iar orizontalul o plictiseşte nu ajunge să mai găsească compromisul cu echilibrul şi se aruncă fie în obsesii fie în ruina ce râmă adânc subconştientul.

Femeia de azi gândeşte la puterea masculin. Femeia de azi uită de femela bolnavă dinlăuntru. Femeia de azi pare a fi mai puţin creatoare şi mai mult cetăţeană, birocrată, intelectuală, diplomată şi altele asemenea. Femeia de azi nu mai naşte prunci, nu mai naşte dragoste în secul bărbatului. De ce şi cine a mutilat femeia de feminitatea ei primară? Suferinţa? Femeile au suferit dintotdeauna, cu predilecţie, am putea spune. Viaţa? Dar nu trăim oare aceeaşi viaţă toţi în poveşti diferite? Timpul...nesuferitul timp al lipsei de credinţă.

Femeia de azi are acces oriunde: în afară de altarul bisericilor poate pătrunde oriunde oricând, până şi în toaleta bărbaţilor dacă cea a femeilor e ocupată. Aproape nimeni nu îi mai spune nu. Femeia de azi e o călătoare şi o cunoscătoare a ştiinţei poate mai aprigă decât oamenii de ştiinţă dintâi. Cu ghetele pe umăr şi jacheta atârnându-i dezordonat străbate munţii, cu îndrăzneala bărbatului face autostopul şi cu priceperea doctorului experimentat învârte afaceri. Însă libertăţile obţinute jupoaie femeia de propria ei fiinţă în loc să o închege în deplinul puterii ei spirituale: creaţia.

Într-o parcurgere senină a istoriei umane şi culturale, neconstrânsă de nicio condiţie - cu atât mai puţin de condiţiile feminismului – e de recunoscut faptul că Dumnezeu nu a pus geniul în femeie; nu există femeie-geniu. Desigur, e lumea plină de femei Zorba, de femei Hamlet, de femei sfinte dar niciunui geniu feminin nu i-a fost dată încă viaţa. Aceeaşi viaţă care se plămădeşte în şi prin femeie. Ironic, am spune. Femeia naşte creaţia. Femeia naşte geniului. Dar născarea nu se poate întâmpla decât prin dragoste. Ei bine, dacă femeia de azi se bărbăţeşte şi se eroizează pe sine, dragostea femină se spulberă în responsabilitate masculină. Din femeia egală cu atingerea de fulg, din femeia-aripă şi-au luat zborul odinioară voievozi, prinţi, ţari. Din femeia-politician se desprind în prezent mii de bărbaţi orfani ce nu mai ajung să cunoască sensibilitatea maternă sau iubirea jucăuşă de pe pântecul unei femei. Din femei sluţite de griji de luptă se prind în uter bărbaţi feminizaţi, hibrizi, laşi şi fără căpătâi. Spasmul descreierării femeii moderne pune în pericol o societate întreagă. În trecut femeia ţinea frâiele bărbatului. Nu degeaba găina cânta adesea în micro universul familial. Acum ea nu-şi mai poate ţine nici propriile frâie, nu se mai poate dezmetici din libertatea cusuroasă pe care a încercat-o ca pe-un drog.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că bărbatul e capul iar femeia e inima. Să ne imaginăm un trup cu cap fără de inimă. Nimic n-ar pompa viaţă, energie şi sentiment în venele lui, i-ar suna a gol paşii şi cuvintele i-ar fi fără noimă. De aceea, în spatele oricărui geniu stă în umbră o femeie. Şi aceasta nu e şi nu trebuie să fie pentru femeie o frustrare, o dezolare sau doar o simplă consolare. Firea lucrurilor e potrivită cu mare atenţie de un Regizor îmblânzit încât nu văd nimic imperfect în acestă ecuaţie. Pe Muntele Athos nu pătrund femeile dar o seamă întreagă de călugări şi sihaştri se închină şi slăvesc o Fecioară care a salvat creaţia prin Creatura Divină.

În sine, femeia e creatoare: de cultură, de senzaţii, de peisaj, de credinţă, de frumos, de vise, de afecţiune. Îmbărbăţindu-se, femeile de azi se reneagă şi se destramă atât fizic cât şi spiritual devenind păpuşi goale cu cravată şi pălărie pentru că nu vor să-şi amintească de misiunea ce le-a fost încredinţată: aceea de a fi călăuze rătăciţilor.

Borcanul cu boacăne

În clasa I, eram toţi piua-ntâi şi la „raţele şi vânătorii” şi la buchisitul literelor din abecedăruţul cu gărgăriţe, nuci şi Ane când cu mere când cu pere. Cum te cheamă? Ana. A fost dramatic să descopăr că pe păpusă aceea cu şorţ comunist din abecedar o cheamă tot Ana. Şi tot Ana o chema şi pe tipa pe care o desena fără-ncetare colega mea de bancă. Şi iarăşi pagini întregi de Ane mâzgălite, rătutite, ciufulite, scrise când cu creionul, când cu cerneală albăstruie. O Ană printre ani, o Ană cu pumni vani în fața craiului de soartă. Câte Ane să fi îmbătrânit oare secolul până acum ? Dar zglobiile Ane sunt bătăioase și cu timpul. Mai nimic nu le dărâmă caracterul rusesc răsărit o dată cu cele șase ceasuri ale ticăitei vieți.

Toate clasele I au câte o Ană. Și așa, stând în băncuţele acelea de căngurei scăpaţi din marsupiu, ne uitam ca dobitoacele unii la alţii, timizi nevoie mare dar şi gata să ne înfăşcăm de-am fi simţit vreun pericol de comunicare neconvenabilă mândriei noastre de copii ca scoşi din cutie. Îmi amintesc şi acum cum stăteam ca puii cu picăţele pe cioc şi ten corai luminos clănţănindu-ne dinţii de lapte în îndrăznirea de a spune „Eu, doamna, eu doamna!” – învăţătoarei căreia îi scoteam şi pupilele de sub sprâncene – încercând prea puţin modest să răspundem la inteligenta întrebare desluşind misterul: Cine are mere? Ei bine, Ana şi numai Ana. Dar culmea este că, de curând, Ana s-a cam şucărit şi nu prea mai are mere. Nici pere de altfel...şi nu pentru că au devenit prea scumpe în supermarket-uri, importate cum sunt de la greci sau de la turci...nu, nicidecum...ci pentru că Ana ar vrea să mai aibă şi altceva, zău! că i s-a acrit de atâtea fructe pădureţe. Să mai primească şi ea un lipstick, un puf de obraz, un gel de duş cu aromă de trandafir de Damask, orice altceva care să nu rimeze în „re”. Ana are nuga. Şi într-adevăr mai toate Anele fiinţe, nu anele poze de abecedar, aveau la pauză câte o nuga pe care o împărţeau sau nu cu Mihaii sau Andreii sau Georgii şi alte catastrofe băieţeşti. Ei da, de-abia în clasa I am descoperit acest gen paranormal al nucleelor viitorilor bărbăţei cu păr pe picioare şi umbrişoare de mustaţă la soare.

O învăţătoare isteaţă – slabe şanse de reuşită culturală în ale noastre zile obosite – ar putea observa cu stupoare câtă drăcovenie se ascunde sub acei ochişori cât boabele de mazăre sau de muştar. După ce se descotorosesc - spre dezastruoasa lor pierdere - de drăgălăşenia aripioarelor Sfântului Înger, copiii de clasa I, în înfruntarea cu primele lor responsabilităţi, devin ca maimuţicile de prin junglele pitici ale costreiului. Îţi vine să baţi la ei ca la fasole atunci când se degojeşte toamna. N-au alte gânduri slobozite decât să spulbere cu ghioaga orice pojghiţă de necunoscut ce li se iveşte în cale în ciuda micilor roşeli din obrăjorii durdulii, să se ţină de ghiduşii în ciuda nuieluşii şi să vorbească păsăreşte precum ghicitorii. De aceea clasa I este frontiera trecută de copil de la îndumnezeirea dintâi la extrema isprăvitelor isprăvi nepieritoare.

Ce sucită mai stătea uniforma aceea cu carouri alb-albastre pe corpurile noastre distorsionate! Era o mare mândrie pentru mine gulerul din dantelă cu tot felul de găurele şi împletituri fine de parcă aş fi băgat capul prin vreun milieu care mi se oprea la gât şi se apleca pe umeri. Şi ce mai ochişori avea puicuţa! Mânca-m-ar raiul! – vorba minunatului Cleopa – aşa cum stăteam cu zâmbetul pe muchia de buză şi cu sprâncene răzvrătite căci pe-atunci pensetele se foloseau doar la scos vreun ţep de salcâm din talpa piciorului şi nu la scosul ghimpilor din inimă sau amintiri. Amintiri de toamnă fără cusur de astenie sunt toate acestea!

Noi, generația ceva mai tânără decât cea a lui Creangă nu prea am avut parte de statul pe coji de nucă și nici cu colțul cămăruțelor de clasă nu prea am făcut cunoștință. Dar în schimb, cunoșteam nuielușa din pleată de salcâm pe de rost. Când la stânga când la dreapta de se-nroșeau palmele ca ouăle de Paști. Eu, cuminte foc și cu frică de mama, nu prea m-am amorezat de nuielușa verzuie. Dar aveam o sadică plăcere să îmi văd colegii cum închid ochii de usturime sau de surpriză la fiece nuielușeală. Se lăsa apoi o liniște în clasă și eram toți smirnă de tăcuți și cu mintea brici. Se făceau calculele singure pe buze. Și așa de scânteitor se-ncrucișau cifrele în tărtăcuța mea că stând odată la tablă cu creta între degete nu știu cum se făcu să-mi pice ditamai tăblouil în cap de i se opri pe loc pulsul învățătoarei. Dar cum eram și încă sunt precum melcul de pitică, subțire ca nuiaua și rapidă ca titirezul am căzut ca prin minune în genunchi într-un spațiu de-o chioară căci tabla căzuse cu un căpătâi pe catedră. Ce sperietură fu de biata doamnă care mai că-și dăduse sufletul de frică să nu mă scoată cu capul brav turtit și cu creierii de vrabie împrăștiați. Însă, ce-i drept, puiului de rândunică îi face Dumnezeu cuib și de murit nu moare.

Cu chiu cu vai și cu fruntea toată am trecut de clasa I ca să ajung în a doua. Era ocazia să mă răzbun pe premiul II din anul I de studiu abecedăresc pentru care mama a refuzat să mă însoțească la marea noastră serbare. Am plâns și bine mi-a mai prins. Spumegam de voință și îmi sfârâiau tâmplele de înmulțiri și împărțiri, dar mai ales de litere, căci așa mă bătea mama la cap să rup cuvintele din prima la citire și să nu stau ca momîia cu degetul pe carte. Desigur acolo unde e voință trebuie să fie și izbândă. Izbânda fu și ea cu multă plăcere pe capul meu o dată cu coronița pe care o mătușă mi-o fabrica manual cu flori artificiale din... cimitir. Și tocmai în clasa a doua am avut cea mai frumoasă coroniță cu flori mari roz pentru care m-au invidiat și crinii de vară și pe care am păstrat-o la oglindă ani buni. Am aflat mai târziu de unde proveneau florile și parcă mi-a luat foc capul de blestemele mortului căruia i se șutise cu nerușinare comoara florală de lângă cruce. Dar, zic eu, că mai mare pomană i-au făcut cu mine căci mortul numai de flori nu are nevoie. Eu una n-am auzit de mort care să ia premiul I. Dar poate știți voi...

Și hopa în a treia clasă cu trâmbițe și țipete de fetițe aduse cu pluta de pe gârlă...de fapt niște domnișorici cu talent la desen..dar mai ales la muzică. Aici voiam să ajung. Obiect de studiu: muzica. Nu știu cum să vă conving, dar eu eram maestră la seriozitate; 9 pentru mine era egal cu disperarea. Dar, unde nu-și bagă coada Scaraoțchi atunci când vrea să-și bată joc de o biată copilă cu conștiință matură ce eram! Cum ajunge învățătoarea și ne găsește pe toți intr-o stare de anarhie primară, unii prin crâng, alții pe holuri, alții cățărați pe bănci încercându-și glasurile de castrați la operă…ce se gândește draga noastră doamnă să ne dea lucrare la...muzică. Ei hai că nu-i bai îmi zic! Glumește. De unde! Nu tu cântecel, nu tu chiuit, ci teorie muzicală cu solfegiu și mai știu eu ce. Eu…în pom, nu alta. N-am luat seamă căci eram prea amuzată de întunericul în care bălteam toți și, intr-un moment de lucrare-pedeapsă ce-mi vine mie?... să copiez. Bineînțeles că fidelitatea în prietenie sau dictonul vezi-ți de treaba ta! nu funcționează la niște puști pârâcioși din cale-afară care se distrează copios văzând un șef de clasă la ananghie. Lasă că ți-o coacem noi! iși spuseseră probabil și așteptau pânditul moment de a mă prinde pe picior greșit. Am luat unu pentru că am copiat la muzică. E de râsul curcilor, nu alta, dar numai mie mi se putea întâmpla. Bineînțeles că a trebuit să ocolesc tot satul ca să o iau pe mamaie și apoi să merg la mama plângand care abia se abținea să nu își urce zâmbetul până la urechi de drag ce îi era să mă vadă atât de frământată: Ei și ce s-a terminat pământul pentru că ai luat tu unu? Să-ți fie învățătură de minte altădată! și așa am scăpat surprinsă de urecheală.

Dintr-a treia am luat-o ușurel înainte către a patra. Creșteam frumos și începea să îmi placă sportul. Da, da, chiar și cel al minții îl practicam mai des ca azi, nu râdeți de pomană. De la o așa pasiune și dedicațiune pentru sport, mă văzui aleasă pentru dans popular de-al nostru unde se învârt iile și fotele ca fusul din poală de la țața Leana. Frumușică eram ce să ne mai ascundem după deget. Emoții, chestii, trestii, de..ca tot copilul la serbare. Mama îmi călca pliurile fustiței - și acum o am în ochi - roșie ca ștergarele ce sunt puse pe la țară în perete și cu un brăușor în care îmi încolăceam mijlocul de zeci de ori. Mama, precaută, îmi prinsese de brâu și un ac de siguranță…pentru o siguranță sporită că tot eram eu ca viespea de uscată. La serbare, eu în roluri principale...și colinde și de-aia și de-aia. Dar se întâmplă că programul se schimbă brusc și eu nu mai aveam timp să mă înfășor în fustă și în brâu ca lumea. Ce să mai pun ac de siguranță că mă vazui deja aruncată în cercul horii…și cum mă învârte și răzvârte o colegă în ițari - că eram deficitari de băieți odinioară - mă simt de-o dată mai ușoară. Nu numai că îmi căzuse fusta pe la glezne dar m-am şi împiedicat în așa hal că s-a dus pe apa sâmbetei și tu horă și tu joc și îmi ardeau obrajii de rușine când auzeam râsete mai gălăgioase ca aplauzele pe care le visasem în ajun. De la bal la circ departe nu e cortul!

Și tot pe la a patra primăvară de joacă cu creta pe șosea și cu compasul pe foaia de matematică, m-am împrietenit cu o fată care trecuse de mizilicul claselor primare și ajunsese la gimnaziu...altă viață și cu altă mâncare de pește. Cum ne întâlneam prin pauze și făceam înconjurul școlii căutând corcodușe, îmi povestea ea de laboratorul de biologie. Fantastic! Noi, ăștia amărîți și fără drepturi de la clasele mici nu aveam voie să intrăm pe-acolo că ar fi fost jale. Dar mi-a promis ea că aranjează o întâlnire între patru ochi: eu și laboratorul. Eram mai fericită decât dacă aș fi înviat cu scuipat un melc strivit sub talpă. Zi din calendar stabilită și mijită la crampele de nori. Pătrund în craterul cabinetului de biologie fermecată ca de-un flaut de verdeața plantelor de toate chipurile și căsuțele de ciripele printre ele și planșe cu oase și scheleți din plastic oare sau adevărați? și ierbare desfăcute și dulapuri cu uși din geam și multe altele îmi intrau prin ochi și inflamau curiozitatea la febră maximă. Cum mă plimbam fără grijă căci fata stătea de șase, mă purtară pașii la un dulăpior mai sus așezat el, plin cu borcane și borcănele de dulceață. Dar nu aveau nici dulceață nici compot. Am luat un scaun ca să văd mai bine și iată broaște spintecate pe burtă zăcînd într-un lichid de-o seamă cu apa, și chiar păianjeni..și wow! într-un borcan un șerpișor spiralat în același lichid. Să-l iau, să nu-l iau? Arunc o privire peste umăr să mă asigur că nu era nici Îngerul în cabinet și pun mâna. Mi-era frică de șerpi ca de acei țigani care veneau prin sate să fure copiii obraznici ( ei...atunci știam și eu că țiganii nu fură copii ci chiar îi dau de pomană pe ai lor!), dar unde mai pupam eu ocazie să vad așa aproape un șarpe…fie el și un puișor cât linia mea de 10 centimentri de la aritmetică. Ce nu prea înțelegeam eu era că atunci când voiam ca Îngerul să nu mă vadă pornind în înfăptuirea conservelor de boacăne, mă vedea celălalt, dihorul și nerușinatul care îmi intra ca urechelniţa pe la timpan să îmi scormone gărgăunii şi mă împingă la făptişoare necuviincioase. Tot el unsese probabil borcanul cu unsoare de îmi alunecă printre degete eliberând șerpișorul cu suflețelul pus pe targă de când hăul. Dar de frică ce să mai știi! Am rupt-o la fugă târând și paznica după mine. A doua zi, duduia școala de zvonuri că sunt șerpi prin clase și că mușcă lumea, că a mușcat-o pe femeia de serviciu și că au venin mult și altele la fel de grozave. Femeia de serviciu se pronunțase amenințător împotriva derbedeului căruia îi va tăia gălbenușurile de l-o prinde - lucru care m-a liniștit întru totul, nimeni bănuind că de fapt o zbanghie de fetișcană a fost capul răutăților.

Iată ce făcea odinioară draguţa lady ce stă acum cu spatele drept şi cu degetele pe tastele laptopului în stilul business woman. Toate acestea mi-au trecut prin tâmple ca un memory flash cale de-o secundă privindu-mi fotografia din clasa I cerută de manager ca să o ataşeze sentimental lângă sigla companiei probabil. Mă minunez frumos de ochişorii cu două puncte de lumină mititele care s-au întrecut cu timpul în dăinuirea lor. Adevărat vă spun că ochii rămân neschimbaţi viaţa întreagă şi cele două flăcărele ce licăre înăuntrul lor nu se sting cu nicio durere. Ochii nu se schimbă decât atunci când viaţa iese din ei.

Exotismul fructului românesc: nucile verzi

Nu am băut tequila niciodata. Şi nici nu am mâncat cândva ţeposul fruct de cactus. Şi câte şi mai câte încolţite şi dospite pe sub fustele ţigănesc de colorate ale naturii nu mi-au căzut încă pe limbă, nu mi-au zemuit  încă între dinţi. Numai ce mă gândesc la lămâile verzi mediteraneene şi mi se strepezesc şi ochii-n cap de minunatul gust de gheaţă verde ce stă la copt ca floarea soarelui. Exotismul prin fructe e prilej de senzaţii bucale minunate. Şi nu numai gustative. Cât de benefică e papaina – exemplum – pentru încurcatele noastre intestine pline de limbrici şi alţi viermişori maronii ( mi-i închipui de culoare maronie căci o consider cea mai detestabilă pată de culoare şi de obicei cu ea îmi încodeiez obiectul furiei, al pateticului şi al răzbunării ). Cât de sofisticată e rodia că-ţi vine să o zvârli în primul coş de gunoi tot alegându-i delicatele bobiţe. Dar cât de răcoritor e fructul pasiunii în vreun cocktail de-ţi vine să-ţi lingi şi urechile numai de plăcerea denumirii, ce să mai zici de grozava aventură de a-l savura cu linguriţa de dulceaţă. Sau cumquat-ul de pe insula Corfu atât de parfumat ca bustul frumoasei Sissi. Dar le cunoaştem pe toate acestea. Sunt alte fructe probabil de care nici n-am auzit, darmite să le mai gustăm. Suntem fructari din ce în ce mai mult din fericire, în defavoarea pulpiţelor de carne macră. Se vând în pieţe şi în supermarket-uri fructele de aer ca fabricate pe bandă că te şi întrebi dar de câte ori fructiferează domnule într-un an bananierul, portocalul etc? Şi ca mare consumatoare de fructe de coroană arborifera ce sunt, nu pot să nu mă întreb ce am ratat şi ce goal-uri gustative să îmi creez de aici înainte. De ce n-ar exista – gândesc - şi fructele oceanice? Sau fructe ale pământului ce nu cresc din soare, ba dimpotrivă, să se umfle precum cimpoiul în mogâldeţe de pământ afânat ca de cârtiţe? Or fi, dar nu îmi vine-n minte nici un nume momentan. Însă nu întind mai mult invidia către tărâmuri cu belşug de exotism fructal. Avem şi noi – vorba ceea – puhoi de mândrie fructiferă mioritică. Şi să nu fim bleji căci nici pe noi nu ne scot popoarele mai de la vestul planetei din exotici şi orientali şi mai munteni şi mai de la ţară – măcar de-ar reveni românul la sătucul lui dintâia-nţelepciune! Dar despre fructe era vorba.

La băuturici ştim bine cu ce minţim străinul că-i al nostru: pălincuţă proaspătă de Ardeal de-ţi topeşte şi măruntaile în tine odată cu simţul că eşti viu. Te amorţeşte pe loc comanda ca veninul de cobră. O fi plagiat sub dopul damigenei româneşti sau nu, asta Pazvante chioru' o mai ştie. Iar ca să umple românaşul burduhanul străinesc îi trage la focul din coceni de porumb tuciul cu mămăligă şi apoi bolovanul cu telemea pus pe jar ca mai apoi să îl îndoape cu mai veşnicele sărmăluţe decât Sfântul Petru însuşi. Ş.a.m.d.p. Dar stau ca prostul cu mâna în falcă şi mă întreb. Ce fructe avem noi taică să dăm străinului cu ochi de măgăruş? Prin alte ţărişoare zău! că oamenii – oameni cel puţin după aspect şi nu după stomac – pun pe masă întâi fructe încă de la „Tatăl nostru” dis de dimineaţă ( acum de...luaţi şi voi „Tatăl nostru” ca relativ şi metaforic! ). Şi apoi continuă tot aşa cu supă de fructe, iaurt de fructe, minciuni cu fructe, gazete cu fructe, iar la cină ...suplele paste cu..fructe. Aşa cum pun franţuzii caşcavele-n mucegai şi la zenit şi la nadir. Nu tu pită, nu tu praz, nici măcar o brânză de Doamne-ajută. Dar, mă rog, să fie ca la ei!

Aşa...fructe cu aromă românească. Şi hop! Copilărie nestemată! Cum îmi răsare tomniţa de dinainte de a-ncepe şcoala nemâncată de niciun câine după ungerea cu untură aşa cum îmi tot promiteau bătrânii. Nucile verzi. Nimic nu stă mai frumos româneşte la acest capitol ca nucile verzi dintâi. Ce vremuri! Când o înverzeam pe mama până la puful din urechi şi ce mai jupuiam la nuci cleioase încă ele însele! Dar buuuuneee! Jupoi şi-acum la ele că nu te iartă dracul de obiceiul dintre măsele şi nici de viciul dintre pulpane. Le văd în faţa ochilor ca pe nişte creieri de găină-n carapace şi mormanele de coji alături pe pamânt. Bătrânul nuc cu frunzele de o şchioapă! Stăteam cu ochii aţintiţi la cerul mozaicat printre bărcuţe verzui de clorofilă. Şi soarele de toamnă ne-nsuliţa cu raze de parcă ar fi voit să scobească şi el la nuci cu noi. Si-apoi ce să mai spun de o dulceaţă de nuci verzi afumată natural şi dulce ca trestia de zahăr...Păi astfel de lucruşoare - pun rămăşag - că smitesc şi cele mai impotente guri în a simţi darul vieţii de la Dumnezeu.

Nu-i doar atât. Să nu uităm de prunele de ţuicuşoară ce stau precum momâile-n cazane la fermentat dulcegării tăioase. Sau de straniile corcoduşe de care se agaţă pruncii de cum mijesc din floare şi cresc în martie ca gămăliile de ac. Ca să nu mai vorbim de acrişoarele moşmoane sau de dragile fructe de măceş din care beam cândva o măceşată mai acătări ca liqueur-ul franţuzesc pentru babe cu proteze. Le avem pe ale noastre şi-s mai faine, îs mai dulci sau mai amare după limba românească.

La cursul de agăţat planete în câmp

            Geniul Duhului Sfânt constă în acea parà ieftină de frumos sincer prin care te păcăleşte să-ţi duci mai departe zilele în nopţile când stai chiorât uitandu-te la lună. E drept ca nu-nţelegi o iotă din tot heliul şi hidrogenul scamelor de pe cer sau din craterele vârâte pe sub ghemul de mohair galben. Dar continui să te benoclezi prin telescoape, poate cine ştie...acuşi-acuşi începe să se scuture vreo aripă, să cadă vreun Jupiter sau să joace hora vreo constelaţie de stele. E frig al naibii la miezonoptica asta de astronomie şi rugăciunea astrologului în limba nebuloaselor cuvinte îmi e străină de-o ureche.

E o reţetă veche de-a ştiinţei ce îşi rânjeşte gura înspumată: se ia un număr - la-ntâmplare - de tineri, de preferat tembeli sau prea deştepţi să-nchidă întrebari cu un răspuns nefrânt, uniţi de pasiunea pentru ale cerului minciuni epoletate. Se bat cu mixerul în tărtăcuţe până ajung să se învârtă ca sateliţii în jurul unui telescop. Se face noapte şi se sting, fireşte, luminile difuze de la jeep-uri. On commence! Cu luna, cu carul, cu steaua polară, cu Vega şi Arhturus şi Dumnezeu mai ştie câte altele pentru că-n capul meu roiesc doar stele; de gânduri m-am golit demultişor căci dăunează grav oniricilor. Şi-ncepe să gângăvească isteţul ( ce-i al lui nu-i de pomană! ) de la Observator cum că Big Bang-ul, cum că materie, cum că atlas de stele, cum că mister nu-i cerul pentru el...Ei aş! Dar ia să-mi spuneţi, mătăluţă, de e aşa de sticlă cerul, cum de se face că-i pustiu? „Păi nu se ştie sigur, că mac, că pac, că mac că pac”. E limpede. Are cunoştinţe băiatul, informaţii goale ce se vând precum covrigii. Vezi gaura, dar cercul copt cu sare nu încape în diametrul irisului. Da, domnule, să recunoaştem impotenţa de a pătrunde lucruri ce nu ne privesc. De-am şti să căutăm ce trebuie pe cer, tanti de la PRO TV n-ar mai debita ca oaia poveşti de adormit copiii la zodiacul pentru femeile lihnite de evenimente personale. Ce-i dat să ştim stă galben pe negru şi are deseori şi coadă când cade străbătând pe o fărâmă cerul. Niciodată nu-i mai adevărat cuvântul socratian „ştiu că nu stiu nimic, dar nici măcar asta nu ştiu” ca atunci când îţi nenoroceşti ochii să-ncapă în găuricile binoclului ca să vezi bine ce            ? o gogoaşă neagră cu un duium de luminiţe ce sclipocesc timid. Nu-i nicio stea pe cer mai aprigă şi mai tăioasă cu lumina decât este scânteia din ochii în care te scufunzi. Cerul e bun de privit ca la tavan când stai cu mainile pe piept, dar mai buni sunt ochii în care vezi şi desăvârşiţi ochii în care te vezi.

Şi totuşi, credinţă-mi dragă, nu muşca prea mult din harnica ştiinţă că nu se ştie de n-o să te mănânce ea aşa necoaptă mai tarziu. E grozav, domnule! Auzi ce declaraţie: când te uiţi pe cer priveşti în trecut. Cică lumina de la catralioane de miliarde de kilometri distanţă de pământ ajunge în decurs de mii şi milioane de ani şi, prin urmare, priveşti muchii de stele care, luate în prezentul tău, pierite-or fi de mult. Te pomeneşti că aşa o fi! Poţi să negi? Nici să confirmi, desigur. Eu una nu bag mâna în foc. O bag eventual în flăcări pentru Cel ce mi-a şi vindecat-o de arsură de dinainte de a mă gândi la foc. Bun! Deci ce-i pe cer a fost şi nu mai este. Sau poate. Dar nu e oare viaţa-ntreagă o privire pe cerul propriului trecut? Nimic mai mult! Stau cu capul aplecat în cadă să îmi spăl laţele de păr şi trag din ghemotoc un fir de ce-ar fi urmat să cadă singur. Auch!  N-ar fi căzut de n-ar fi tras netoata cu încredere de el. La fel cu dragul cer. E şmecher! De îi dai credit şi vrei să tipăreşti un adevăr, te chinuie de-ţi sar capacele locomotivei craniene. Ce vezi e negru când de fapt e alb, ce crezi nu-i adevăr nici pe departe ci doar convingerea de ieri pe care ţi-o ondulează frumuşel convingerea de azi. Şi tot e bine atâta vreme cât nimic nu se disipă.

Dacă ar fi micuţul mare cer vaginul bucălat al vreunei înstelate doamne, n-ar fi păcat să o dezvirgineze cu degetul mic ca o rachetă japoneză omul pitic şi vai de el? Dar n-are nicio treabă omul şi nicio trebuinţă de aplecătoarea din grădina lui de vreme ce inima-i stă ţeapănă şi crede în cele necrezute; capul...well...poate să dormă la mansardă cât o pofti şi să poftească în continuare la prăjiturile din tava distinsei doamne.

Scrisori către Leinad

Scrisoare către Leinad

Socotelile mele cu Dumnezeu nu se lămuresc decât intr-o cămară unde judecata strâmbă a minţii nu are ce căuta. Că sunt o ticăloasă faţă de Cer, o ştiu prea bine. Că sunt iertată pentru ticăloşiile mele, iarăşi o știu. Că voi săruta mâna Tatălui după ce am zgâriat-o, îngăimând iertare, o spun. Dar să îmi judece cineva care se preface că înţelege criza mea de îndoială, nu accept.

Recunosc că sunt momente în care îndoiala şi revolta mă ineacă în plâns, dar cu atât mai senine sunt clipele de redescoperire a Divinului. Prietene, a trebuit să zgârii pentru a reuşi să scrijelesc numele sfânt, a trebuit să-mi bat clopotele pentru a-mi ţine ochii în veghe. Nu sunt atee. N-am fost nici înainte de posibilitatea de a fi. Îl caut; nu vreau să-L simt palpabil pentru că asta ar însemna deja o profanare, o condamnare proprie  şi gratuită. Vreau să-L învăţ, sa Îi adulmec cuvântul viu şi cristalin aşa cum trebuie să razbată în spriritul meu. Trebuie să răzbată căci nebunia e multă ! Din circuitatele lupte nu mă pot opri şi nici la marginea drumului credinţei nu pot sta ca cerşetorul. Deşi credinţă-I cer înainte de moarte şi dragoste înainte de viaţă. Toiagul îmi e întreg, dar drumul spre luntrea celui de-al treilea cer e mai anevoios ca tranşeele de război. E o cale cu multe văgăuni sădite toate cu legea lor. Lasă-mă să cad în ele, lasă-mi irisul să mi se întunece pentru a se înduioşa la vederea Nufărului. Nu mă pot îndoi decât de ceva ce există şi nu pot cere  ajutor decât Celui în care cred. Pacea are nevoie, are necesară nevoie de răzvrătire. Prietene, fii scump şi nu mă întoarce !

Dumnezeul pentru toţi e disipat în Dumnezeul pentru fiecare. Rugăciunea e întotdeauna personală. Contaminat de spirit şi gândul devine unic. Dacă mi-aş înţelege seamănul până la a nu-l mai deosebi de conştiinţa mea, i-aş fi un soi de Dumnezeu. Dar, înţelegerea definitivă e numai a Lui ; cuvântul e pentru om, sensul e pentru Dumnezeu. Şi atunci, Prietene, cum poţi tu să critici minunea inversă ce-mi zboară de pe buze: “Mă supără Dumnezeu”? E adevărat că mă căiesc, dar nu mai mult pentru ceea ce am spus, cât pentru forma în care mi-am îmbrăcat găndul. Dumnezeu nu supără pe nimeni. Nu a purtat nimeni în istorie judecată lui Dumnezeu. Pot eu, ca un călcâi de furnică ce sunt, să mă supăr pe Dumnezeu ? Da, pot să mă supăr  foarte bine şi să necinstesc numele Lui la colţuri de bazare. Însă, oricât de tare aş huli, Dumnezeu nu aude decât migrena perenă a lumii. Doamne fereşte să se supere Dumnezeu pe Sine !...  Din ce a izborât plânsul, nu pot şti, poate tocmai din acel  fond mistic ce fermentează undeva în entitatea  duhului meu. Prietene, mai spune-ţi rugăciunea încă o dată !

Scrisoare către Mine

« Nada hay que pueda darte

            Que tú no tengas;

Pero es mucho, muchisimo,

            Aquello que

Aun no pudiendo darte,

            tú puedes alcanzar.” ( “Un corazon agradecido”, Fra Giovanni)

Am scris cu litere caligrafice pe prima pagină a jurnalului pe care tu mi l-ai oferit:

Dezorbire: sunt un templu.

Construieşte ziduri de piatră în jurul templului tău şi doar o fâşie de fereastră. Nu-ţi arăta perla decojindu-ţi spiritul. Înveleşte-o cu adâncuri şi pulberi de fier.

Dacă pui mâna acolo unde înţepeneşte umbra ta, poţi să spui că ţi-ai atins umbra cu adevărat ? Să fie oare spiritul străveziu la soare lăsându-se conturat la umbră ?

Schimbările în viaţa cuiva sunt precum focul ce arde întotdeauna în direcţii spontane. O dată ce focul pârjoleşte un câmp, cu greu mai răsare iarba acolo.

Nu mă mai ţin minte, aşa de tânără sunt ! Mi se zbârleşte pielea când mă văd la depărtare de copilărie. Nu aşa de departe, dar suficient cât să mă alarmez şi să îmi scot armele împotriva femeii. Parcă doar fibrele sunt mai acentúate, ochii mai mari fără rimel pe gene, buzele mai groase fără balsam. Femeia ce sunt e copila machiată de natură fără artificiu. Mă mint. Chiar și prin centrul pieptului câteva plăci tectonice s-au mişcat. Seismele n-au fost încă crunte! Ufff! Doar câteva ravagii la nivelul dezamăgirii.

Dorinţele nu obişnuiesc să se împlinească, nu se obişnuiesc a fi îndeplinite. Deloc. Dorinţa mea de a mă opri brusc când merg pe stradă. Nu pot. Când merg - mă mişc în firescul umanului şi e comun, de nebăgat în seamă. De mă opresc sălbatic din drum ca cel ce-şi răzgândeşte mintea, instantaneu ma-ncearcă gandul de a-mi strămuta privirea dinspre înainte inspre înapoi, din puricele nedefinit ce stă in zarea ochilor înspre perimetrul muştelor din jur. Îi văd cum mă scrutează anomalic, mă împung cu coatele călcându-mă pe degete. Şi în acelaşi timp, paradoxal, horlogiul din piaţă stă neclintit cum stau în faţa lui, iar pentru ei mai repede îsi toarce acele mişcându-i nemlădios spre împrăştierea finală care întotdeauna e punctuală.

Am o panică faţă de timp. Sunt o maniacă a ticăitului. De-aş sta să ascult ceasornicul de la naştere la moarte sau de-aş învârti globul în palmele mele ca să ghicesc echinocţiul de anotimp..acelaşi lucru e. Ieri, cu desăvârşire un se mai repetă azi, iar mâine, un se mai repetă niciodată. Iar la sfârşitul meu îmi trebuie un cufăr plan cu viaţă trăită. E o condiţie să-ndepărtez sfârşitul, probabil. Oare e una înţeleaptă? Alerg după posesii ale spiritului. Un sărut de aici, o îmbrăţişare de acolo, un dans de dincolo, o lalea de acum., o lulea de atunci. Nimicuri mai neînsemnate ca ticăitul horlogiului din piaţă…

Scrisoare către Mine

Sunt la începutul romanului „Numele Trandafirului”. Uimită mai puţin de ingenioasele procese de gândire în dorul Adevărului cât de gâlceava iscată între minciună şi realitate. Un om costumat si mascat pentru carnavalul veneţian devine un personaj, cu un totul alt rol decât al omului care fusese până atunci. Singura punte între personajul născut din omul vieţii reale e gândul şi convingerea existeţei rolului şi a scenei ghiftuite de ochi râzgâiaţi.

Plec de la premisa că o minciună este o falsificare a realităţii sau o realitate în sine existentă într-un alt plan - paralel cu sau perpendicular pe - realitatea dintâi. Ca o pereche de buze cărora li s-a aplicat un strat de ruj, asemenea acoperă şi pojghiţa minciunii noiţele adevărului. Dar buzele, fie ele rujate cu roşul cel mai intens, au aceleaşi calităţi: se deschid, rostesc, sărută, se muşcă etc. Tot astfel şi adevărul realităţii rămâne în calitatea lui, dincolo de orice minciună. Omul care minte, nu neagă o realitate care este dată în firescul existenţei ei subordonate marii Puteri, ci creează o realitate nouă pe care vrea să o domine în stilul Puterii. Realitatea creeată e un pui de gând, un flash de imaginaţie. Realitatea dată e legea care nu poate fi înlocuită în adevărul ei, ci, cel mult, dublată sau concurată de  antonimul ei artificial.

Momentul în care mi s-a scurs gândul pe acestă carte nu mi se pare întâmplător, deoarece trebuie să înţeleg un fenomen. In vremea  acestor zile ale mele, în toată media se repetă obsesiv informaţii despre marele eveniment ştiinţific al secolului al XXI lea şi anume încercarea de a atinge fiziceşte particolele lui Dumnezeu ( care au stat la baza Big Bang-ului) printr-o temperatură de –271. Fenomenul nu mi l-aş putea explica prea bine deoarece ştiinţa fizicii nu este ramura mea de cult. Dar alt punct mă interesează: căile pe care omul şi le inventează pentru a fi mai aproape de Dumnezeu şi de slava Lui care nu fac nimic altceva decât să il îndepărteze mai mult şi să îl osândescă gratuit.

Cea mai dragă meserie a omului e arheologia. Omul sapă cu vrednicie în univers sperând să găsescă cândva oasele lui Dumnezeu, dar mai niciodată nu dă cu cazmaua în sufletul lui ca să întoarcă râna de pâmânt uscat şi să îi vindece umiditatea. Îmi amintesc de o pildă a preotului călugăr Arsenie Papacioc. Spunea dânsul odinioară că un mare om de ştiinţă american a mers undeva în Orient la un mistic ascet să îl întrebe cum vede el universul şi cum se împacă cu cerul. Şi îi povestea ascetului toate descoperirile costisitoare care permit oamenilor să vadă perdeaua de stele şi de galaxii şi că, nu foarte târziu, omul din spaţiu va fi mai aproape de divinitate. La care călugărul smerit în legea harului necunoscut decât în adâncirea-n suflet îi răspunde: „Puteţi ajunge voi pe lună şi cheltui împărăţii, dar eu cu un covrig ajung până la Dumnezeu”. Nu există alt canal care să îl preaurce pe om către Dumnezeu, dacă acesta nu se incurajează să petreacă înot cele trei fluvii: dragostea, credinţa şi nădejdea. Dragostea nu costă nimic la nicio vârstă, înţelepciunea se vinde cu moneda suferinţei, dar nici dragostea, nici înţelepciunea nu sunt desăvârşite una fără de cealaltă. Însă împreună împletite cu firul lor se ţese pânza speranţei ce ţine uşoara conştiinţă a omului cu urechea ciulită către rai.

Revenind la fenomenul de mai sus...Curiozitatea experienţei în sine îmi spune că omenirea a ajuns la un climax al saturaţiei de viaţă. E un climax al joslui. Mai în prăpastie decât atât omenirea nu putea cădea. Că omul nu va ajunge niciodată să priceapă substanţa Adevărului e de netăgăduit. Judecata ne-o apropriem singuri. Toate bibliotecile lumii vor fi arse sau inundate atunci. „Nous sommes de bien petits mecaniques egarees par les infinis.” Pascal.