Scrisoare către Leinad
Socotelile mele cu Dumnezeu nu se lămuresc decât intr-o cămară unde judecata strâmbă a minţii nu are ce căuta. Că sunt o ticăloasă faţă de Cer, o ştiu prea bine. Că sunt iertată pentru ticăloşiile mele, iarăşi o știu. Că voi săruta mâna Tatălui după ce am zgâriat-o, îngăimând iertare, o spun. Dar să îmi judece cineva care se preface că înţelege criza mea de îndoială, nu accept.
Recunosc că sunt momente în care îndoiala şi revolta mă ineacă în plâns, dar cu atât mai senine sunt clipele de redescoperire a Divinului. Prietene, a trebuit să zgârii pentru a reuşi să scrijelesc numele sfânt, a trebuit să-mi bat clopotele pentru a-mi ţine ochii în veghe. Nu sunt atee. N-am fost nici înainte de posibilitatea de a fi. Îl caut; nu vreau să-L simt palpabil pentru că asta ar însemna deja o profanare, o condamnare proprie şi gratuită. Vreau să-L învăţ, sa Îi adulmec cuvântul viu şi cristalin aşa cum trebuie să razbată în spriritul meu. Trebuie să răzbată căci nebunia e multă ! Din circuitatele lupte nu mă pot opri şi nici la marginea drumului credinţei nu pot sta ca cerşetorul. Deşi credinţă-I cer înainte de moarte şi dragoste înainte de viaţă. Toiagul îmi e întreg, dar drumul spre luntrea celui de-al treilea cer e mai anevoios ca tranşeele de război. E o cale cu multe văgăuni sădite toate cu legea lor. Lasă-mă să cad în ele, lasă-mi irisul să mi se întunece pentru a se înduioşa la vederea Nufărului. Nu mă pot îndoi decât de ceva ce există şi nu pot cere ajutor decât Celui în care cred. Pacea are nevoie, are necesară nevoie de răzvrătire. Prietene, fii scump şi nu mă întoarce !
Dumnezeul pentru toţi e disipat în Dumnezeul pentru fiecare. Rugăciunea e întotdeauna personală. Contaminat de spirit şi gândul devine unic. Dacă mi-aş înţelege seamănul până la a nu-l mai deosebi de conştiinţa mea, i-aş fi un soi de Dumnezeu. Dar, înţelegerea definitivă e numai a Lui ; cuvântul e pentru om, sensul e pentru Dumnezeu. Şi atunci, Prietene, cum poţi tu să critici minunea inversă ce-mi zboară de pe buze: “Mă supără Dumnezeu”? E adevărat că mă căiesc, dar nu mai mult pentru ceea ce am spus, cât pentru forma în care mi-am îmbrăcat găndul. Dumnezeu nu supără pe nimeni. Nu a purtat nimeni în istorie judecată lui Dumnezeu. Pot eu, ca un călcâi de furnică ce sunt, să mă supăr pe Dumnezeu ? Da, pot să mă supăr foarte bine şi să necinstesc numele Lui la colţuri de bazare. Însă, oricât de tare aş huli, Dumnezeu nu aude decât migrena perenă a lumii. Doamne fereşte să se supere Dumnezeu pe Sine !... Din ce a izborât plânsul, nu pot şti, poate tocmai din acel fond mistic ce fermentează undeva în entitatea duhului meu. Prietene, mai spune-ţi rugăciunea încă o dată !
Scrisoare către Mine
« Nada hay que pueda darte
Que tú no tengas;
Pero es mucho, muchisimo,
Aquello que
Aun no pudiendo darte,
tú puedes alcanzar.” ( “Un corazon agradecido”, Fra Giovanni)
Am scris cu litere caligrafice pe prima pagină a jurnalului pe care tu mi l-ai oferit:
Dezorbire: sunt un templu.
Construieşte ziduri de piatră în jurul templului tău şi doar o fâşie de fereastră. Nu-ţi arăta perla decojindu-ţi spiritul. Înveleşte-o cu adâncuri şi pulberi de fier.
Dacă pui mâna acolo unde înţepeneşte umbra ta, poţi să spui că ţi-ai atins umbra cu adevărat ? Să fie oare spiritul străveziu la soare lăsându-se conturat la umbră ?
Schimbările în viaţa cuiva sunt precum focul ce arde întotdeauna în direcţii spontane. O dată ce focul pârjoleşte un câmp, cu greu mai răsare iarba acolo.
Nu mă mai ţin minte, aşa de tânără sunt ! Mi se zbârleşte pielea când mă văd la depărtare de copilărie. Nu aşa de departe, dar suficient cât să mă alarmez şi să îmi scot armele împotriva femeii. Parcă doar fibrele sunt mai acentúate, ochii mai mari fără rimel pe gene, buzele mai groase fără balsam. Femeia ce sunt e copila machiată de natură fără artificiu. Mă mint. Chiar și prin centrul pieptului câteva plăci tectonice s-au mişcat. Seismele n-au fost încă crunte! Ufff! Doar câteva ravagii la nivelul dezamăgirii.
Dorinţele nu obişnuiesc să se împlinească, nu se obişnuiesc a fi îndeplinite. Deloc. Dorinţa mea de a mă opri brusc când merg pe stradă. Nu pot. Când merg - mă mişc în firescul umanului şi e comun, de nebăgat în seamă. De mă opresc sălbatic din drum ca cel ce-şi răzgândeşte mintea, instantaneu ma-ncearcă gandul de a-mi strămuta privirea dinspre înainte inspre înapoi, din puricele nedefinit ce stă in zarea ochilor înspre perimetrul muştelor din jur. Îi văd cum mă scrutează anomalic, mă împung cu coatele călcându-mă pe degete. Şi în acelaşi timp, paradoxal, horlogiul din piaţă stă neclintit cum stau în faţa lui, iar pentru ei mai repede îsi toarce acele mişcându-i nemlădios spre împrăştierea finală care întotdeauna e punctuală.
Am o panică faţă de timp. Sunt o maniacă a ticăitului. De-aş sta să ascult ceasornicul de la naştere la moarte sau de-aş învârti globul în palmele mele ca să ghicesc echinocţiul de anotimp..acelaşi lucru e. Ieri, cu desăvârşire un se mai repetă azi, iar mâine, un se mai repetă niciodată. Iar la sfârşitul meu îmi trebuie un cufăr plan cu viaţă trăită. E o condiţie să-ndepărtez sfârşitul, probabil. Oare e una înţeleaptă? Alerg după posesii ale spiritului. Un sărut de aici, o îmbrăţişare de acolo, un dans de dincolo, o lalea de acum., o lulea de atunci. Nimicuri mai neînsemnate ca ticăitul horlogiului din piaţă…
Scrisoare către Mine
Sunt la începutul romanului „Numele Trandafirului”. Uimită mai puţin de ingenioasele procese de gândire în dorul Adevărului cât de gâlceava iscată între minciună şi realitate. Un om costumat si mascat pentru carnavalul veneţian devine un personaj, cu un totul alt rol decât al omului care fusese până atunci. Singura punte între personajul născut din omul vieţii reale e gândul şi convingerea existeţei rolului şi a scenei ghiftuite de ochi râzgâiaţi.
Plec de la premisa că o minciună este o falsificare a realităţii sau o realitate în sine existentă într-un alt plan - paralel cu sau perpendicular pe - realitatea dintâi. Ca o pereche de buze cărora li s-a aplicat un strat de ruj, asemenea acoperă şi pojghiţa minciunii noiţele adevărului. Dar buzele, fie ele rujate cu roşul cel mai intens, au aceleaşi calităţi: se deschid, rostesc, sărută, se muşcă etc. Tot astfel şi adevărul realităţii rămâne în calitatea lui, dincolo de orice minciună. Omul care minte, nu neagă o realitate care este dată în firescul existenţei ei subordonate marii Puteri, ci creează o realitate nouă pe care vrea să o domine în stilul Puterii. Realitatea creeată e un pui de gând, un flash de imaginaţie. Realitatea dată e legea care nu poate fi înlocuită în adevărul ei, ci, cel mult, dublată sau concurată de antonimul ei artificial.
Momentul în care mi s-a scurs gândul pe acestă carte nu mi se pare întâmplător, deoarece trebuie să înţeleg un fenomen. In vremea acestor zile ale mele, în toată media se repetă obsesiv informaţii despre marele eveniment ştiinţific al secolului al XXI lea şi anume încercarea de a atinge fiziceşte particolele lui Dumnezeu ( care au stat la baza Big Bang-ului) printr-o temperatură de –271. Fenomenul nu mi l-aş putea explica prea bine deoarece ştiinţa fizicii nu este ramura mea de cult. Dar alt punct mă interesează: căile pe care omul şi le inventează pentru a fi mai aproape de Dumnezeu şi de slava Lui care nu fac nimic altceva decât să il îndepărteze mai mult şi să îl osândescă gratuit.
Cea mai dragă meserie a omului e arheologia. Omul sapă cu vrednicie în univers sperând să găsescă cândva oasele lui Dumnezeu, dar mai niciodată nu dă cu cazmaua în sufletul lui ca să întoarcă râna de pâmânt uscat şi să îi vindece umiditatea. Îmi amintesc de o pildă a preotului călugăr Arsenie Papacioc. Spunea dânsul odinioară că un mare om de ştiinţă american a mers undeva în Orient la un mistic ascet să îl întrebe cum vede el universul şi cum se împacă cu cerul. Şi îi povestea ascetului toate descoperirile costisitoare care permit oamenilor să vadă perdeaua de stele şi de galaxii şi că, nu foarte târziu, omul din spaţiu va fi mai aproape de divinitate. La care călugărul smerit în legea harului necunoscut decât în adâncirea-n suflet îi răspunde: „Puteţi ajunge voi pe lună şi cheltui împărăţii, dar eu cu un covrig ajung până la Dumnezeu”. Nu există alt canal care să îl preaurce pe om către Dumnezeu, dacă acesta nu se incurajează să petreacă înot cele trei fluvii: dragostea, credinţa şi nădejdea. Dragostea nu costă nimic la nicio vârstă, înţelepciunea se vinde cu moneda suferinţei, dar nici dragostea, nici înţelepciunea nu sunt desăvârşite una fără de cealaltă. Însă împreună împletite cu firul lor se ţese pânza speranţei ce ţine uşoara conştiinţă a omului cu urechea ciulită către rai.
Revenind la fenomenul de mai sus...Curiozitatea experienţei în sine îmi spune că omenirea a ajuns la un climax al saturaţiei de viaţă. E un climax al joslui. Mai în prăpastie decât atât omenirea nu putea cădea. Că omul nu va ajunge niciodată să priceapă substanţa Adevărului e de netăgăduit. Judecata ne-o apropriem singuri. Toate bibliotecile lumii vor fi arse sau inundate atunci. „Nous sommes de bien petits mecaniques egarees par les infinis.” Pascal.
