În clasa I, eram toţi piua-ntâi şi la „raţele şi vânătorii” şi la buchisitul literelor din abecedăruţul cu gărgăriţe, nuci şi Ane când cu mere când cu pere. Cum te cheamă? Ana. A fost dramatic să descopăr că pe păpusă aceea cu şorţ comunist din abecedar o cheamă tot Ana. Şi tot Ana o chema şi pe tipa pe care o desena fără-ncetare colega mea de bancă. Şi iarăşi pagini întregi de Ane mâzgălite, rătutite, ciufulite, scrise când cu creionul, când cu cerneală albăstruie. O Ană printre ani, o Ană cu pumni vani în fața craiului de soartă. Câte Ane să fi îmbătrânit oare secolul până acum ? Dar zglobiile Ane sunt bătăioase și cu timpul. Mai nimic nu le dărâmă caracterul rusesc răsărit o dată cu cele șase ceasuri ale ticăitei vieți.
Toate clasele I au câte o Ană. Și așa, stând în băncuţele acelea de căngurei scăpaţi din marsupiu, ne uitam ca dobitoacele unii la alţii, timizi nevoie mare dar şi gata să ne înfăşcăm de-am fi simţit vreun pericol de comunicare neconvenabilă mândriei noastre de copii ca scoşi din cutie. Îmi amintesc şi acum cum stăteam ca puii cu picăţele pe cioc şi ten corai luminos clănţănindu-ne dinţii de lapte în îndrăznirea de a spune „Eu, doamna, eu doamna!” – învăţătoarei căreia îi scoteam şi pupilele de sub sprâncene – încercând prea puţin modest să răspundem la inteligenta întrebare desluşind misterul: Cine are mere? Ei bine, Ana şi numai Ana. Dar culmea este că, de curând, Ana s-a cam şucărit şi nu prea mai are mere. Nici pere de altfel...şi nu pentru că au devenit prea scumpe în supermarket-uri, importate cum sunt de la greci sau de la turci...nu, nicidecum...ci pentru că Ana ar vrea să mai aibă şi altceva, zău! că i s-a acrit de atâtea fructe pădureţe. Să mai primească şi ea un lipstick, un puf de obraz, un gel de duş cu aromă de trandafir de Damask, orice altceva care să nu rimeze în „re”. Ana are nuga. Şi într-adevăr mai toate Anele fiinţe, nu anele poze de abecedar, aveau la pauză câte o nuga pe care o împărţeau sau nu cu Mihaii sau Andreii sau Georgii şi alte catastrofe băieţeşti. Ei da, de-abia în clasa I am descoperit acest gen paranormal al nucleelor viitorilor bărbăţei cu păr pe picioare şi umbrişoare de mustaţă la soare.
O învăţătoare isteaţă – slabe şanse de reuşită culturală în ale noastre zile obosite – ar putea observa cu stupoare câtă drăcovenie se ascunde sub acei ochişori cât boabele de mazăre sau de muştar. După ce se descotorosesc - spre dezastruoasa lor pierdere - de drăgălăşenia aripioarelor Sfântului Înger, copiii de clasa I, în înfruntarea cu primele lor responsabilităţi, devin ca maimuţicile de prin junglele pitici ale costreiului. Îţi vine să baţi la ei ca la fasole atunci când se degojeşte toamna. N-au alte gânduri slobozite decât să spulbere cu ghioaga orice pojghiţă de necunoscut ce li se iveşte în cale în ciuda micilor roşeli din obrăjorii durdulii, să se ţină de ghiduşii în ciuda nuieluşii şi să vorbească păsăreşte precum ghicitorii. De aceea clasa I este frontiera trecută de copil de la îndumnezeirea dintâi la extrema isprăvitelor isprăvi nepieritoare.
Ce sucită mai stătea uniforma aceea cu carouri alb-albastre pe corpurile noastre distorsionate! Era o mare mândrie pentru mine gulerul din dantelă cu tot felul de găurele şi împletituri fine de parcă aş fi băgat capul prin vreun milieu care mi se oprea la gât şi se apleca pe umeri. Şi ce mai ochişori avea puicuţa! Mânca-m-ar raiul! – vorba minunatului Cleopa – aşa cum stăteam cu zâmbetul pe muchia de buză şi cu sprâncene răzvrătite căci pe-atunci pensetele se foloseau doar la scos vreun ţep de salcâm din talpa piciorului şi nu la scosul ghimpilor din inimă sau amintiri. Amintiri de toamnă fără cusur de astenie sunt toate acestea!
Noi, generația ceva mai tânără decât cea a lui Creangă nu prea am avut parte de statul pe coji de nucă și nici cu colțul cămăruțelor de clasă nu prea am făcut cunoștință. Dar în schimb, cunoșteam nuielușa din pleată de salcâm pe de rost. Când la stânga când la dreapta de se-nroșeau palmele ca ouăle de Paști. Eu, cuminte foc și cu frică de mama, nu prea m-am amorezat de nuielușa verzuie. Dar aveam o sadică plăcere să îmi văd colegii cum închid ochii de usturime sau de surpriză la fiece nuielușeală. Se lăsa apoi o liniște în clasă și eram toți smirnă de tăcuți și cu mintea brici. Se făceau calculele singure pe buze. Și așa de scânteitor se-ncrucișau cifrele în tărtăcuța mea că stând odată la tablă cu creta între degete nu știu cum se făcu să-mi pice ditamai tăblouil în cap de i se opri pe loc pulsul învățătoarei. Dar cum eram și încă sunt precum melcul de pitică, subțire ca nuiaua și rapidă ca titirezul am căzut ca prin minune în genunchi într-un spațiu de-o chioară căci tabla căzuse cu un căpătâi pe catedră. Ce sperietură fu de biata doamnă care mai că-și dăduse sufletul de frică să nu mă scoată cu capul brav turtit și cu creierii de vrabie împrăștiați. Însă, ce-i drept, puiului de rândunică îi face Dumnezeu cuib și de murit nu moare.
Cu chiu cu vai și cu fruntea toată am trecut de clasa I ca să ajung în a doua. Era ocazia să mă răzbun pe premiul II din anul I de studiu abecedăresc pentru care mama a refuzat să mă însoțească la marea noastră serbare. Am plâns și bine mi-a mai prins. Spumegam de voință și îmi sfârâiau tâmplele de înmulțiri și împărțiri, dar mai ales de litere, căci așa mă bătea mama la cap să rup cuvintele din prima la citire și să nu stau ca momîia cu degetul pe carte. Desigur acolo unde e voință trebuie să fie și izbândă. Izbânda fu și ea cu multă plăcere pe capul meu o dată cu coronița pe care o mătușă mi-o fabrica manual cu flori artificiale din... cimitir. Și tocmai în clasa a doua am avut cea mai frumoasă coroniță cu flori mari roz pentru care m-au invidiat și crinii de vară și pe care am păstrat-o la oglindă ani buni. Am aflat mai târziu de unde proveneau florile și parcă mi-a luat foc capul de blestemele mortului căruia i se șutise cu nerușinare comoara florală de lângă cruce. Dar, zic eu, că mai mare pomană i-au făcut cu mine căci mortul numai de flori nu are nevoie. Eu una n-am auzit de mort care să ia premiul I. Dar poate știți voi...
Și hopa în a treia clasă cu trâmbițe și țipete de fetițe aduse cu pluta de pe gârlă...de fapt niște domnișorici cu talent la desen..dar mai ales la muzică. Aici voiam să ajung. Obiect de studiu: muzica. Nu știu cum să vă conving, dar eu eram maestră la seriozitate; 9 pentru mine era egal cu disperarea. Dar, unde nu-și bagă coada Scaraoțchi atunci când vrea să-și bată joc de o biată copilă cu conștiință matură ce eram! Cum ajunge învățătoarea și ne găsește pe toți intr-o stare de anarhie primară, unii prin crâng, alții pe holuri, alții cățărați pe bănci încercându-și glasurile de castrați la operă…ce se gândește draga noastră doamnă să ne dea lucrare la...muzică. Ei hai că nu-i bai îmi zic! Glumește. De unde! Nu tu cântecel, nu tu chiuit, ci teorie muzicală cu solfegiu și mai știu eu ce. Eu…în pom, nu alta. N-am luat seamă căci eram prea amuzată de întunericul în care bălteam toți și, intr-un moment de lucrare-pedeapsă ce-mi vine mie?... să copiez. Bineînțeles că fidelitatea în prietenie sau dictonul vezi-ți de treaba ta! nu funcționează la niște puști pârâcioși din cale-afară care se distrează copios văzând un șef de clasă la ananghie. Lasă că ți-o coacem noi! iși spuseseră probabil și așteptau pânditul moment de a mă prinde pe picior greșit. Am luat unu pentru că am copiat la muzică. E de râsul curcilor, nu alta, dar numai mie mi se putea întâmpla. Bineînțeles că a trebuit să ocolesc tot satul ca să o iau pe mamaie și apoi să merg la mama plângand care abia se abținea să nu își urce zâmbetul până la urechi de drag ce îi era să mă vadă atât de frământată: Ei și ce s-a terminat pământul pentru că ai luat tu unu? Să-ți fie învățătură de minte altădată! și așa am scăpat surprinsă de urecheală.
Dintr-a treia am luat-o ușurel înainte către a patra. Creșteam frumos și începea să îmi placă sportul. Da, da, chiar și cel al minții îl practicam mai des ca azi, nu râdeți de pomană. De la o așa pasiune și dedicațiune pentru sport, mă văzui aleasă pentru dans popular de-al nostru unde se învârt iile și fotele ca fusul din poală de la țața Leana. Frumușică eram ce să ne mai ascundem după deget. Emoții, chestii, trestii, de..ca tot copilul la serbare. Mama îmi călca pliurile fustiței - și acum o am în ochi - roșie ca ștergarele ce sunt puse pe la țară în perete și cu un brăușor în care îmi încolăceam mijlocul de zeci de ori. Mama, precaută, îmi prinsese de brâu și un ac de siguranță…pentru o siguranță sporită că tot eram eu ca viespea de uscată. La serbare, eu în roluri principale...și colinde și de-aia și de-aia. Dar se întâmplă că programul se schimbă brusc și eu nu mai aveam timp să mă înfășor în fustă și în brâu ca lumea. Ce să mai pun ac de siguranță că mă vazui deja aruncată în cercul horii…și cum mă învârte și răzvârte o colegă în ițari - că eram deficitari de băieți odinioară - mă simt de-o dată mai ușoară. Nu numai că îmi căzuse fusta pe la glezne dar m-am şi împiedicat în așa hal că s-a dus pe apa sâmbetei și tu horă și tu joc și îmi ardeau obrajii de rușine când auzeam râsete mai gălăgioase ca aplauzele pe care le visasem în ajun. De la bal la circ departe nu e cortul!
Și tot pe la a patra primăvară de joacă cu creta pe șosea și cu compasul pe foaia de matematică, m-am împrietenit cu o fată care trecuse de mizilicul claselor primare și ajunsese la gimnaziu...altă viață și cu altă mâncare de pește. Cum ne întâlneam prin pauze și făceam înconjurul școlii căutând corcodușe, îmi povestea ea de laboratorul de biologie. Fantastic! Noi, ăștia amărîți și fără drepturi de la clasele mici nu aveam voie să intrăm pe-acolo că ar fi fost jale. Dar mi-a promis ea că aranjează o întâlnire între patru ochi: eu și laboratorul. Eram mai fericită decât dacă aș fi înviat cu scuipat un melc strivit sub talpă. Zi din calendar stabilită și mijită la crampele de nori. Pătrund în craterul cabinetului de biologie fermecată ca de-un flaut de verdeața plantelor de toate chipurile și căsuțele de ciripele printre ele și planșe cu oase și scheleți din plastic oare sau adevărați? și ierbare desfăcute și dulapuri cu uși din geam și multe altele îmi intrau prin ochi și inflamau curiozitatea la febră maximă. Cum mă plimbam fără grijă căci fata stătea de șase, mă purtară pașii la un dulăpior mai sus așezat el, plin cu borcane și borcănele de dulceață. Dar nu aveau nici dulceață nici compot. Am luat un scaun ca să văd mai bine și iată broaște spintecate pe burtă zăcînd într-un lichid de-o seamă cu apa, și chiar păianjeni..și wow! într-un borcan un șerpișor spiralat în același lichid. Să-l iau, să nu-l iau? Arunc o privire peste umăr să mă asigur că nu era nici Îngerul în cabinet și pun mâna. Mi-era frică de șerpi ca de acei țigani care veneau prin sate să fure copiii obraznici ( ei...atunci știam și eu că țiganii nu fură copii ci chiar îi dau de pomană pe ai lor!), dar unde mai pupam eu ocazie să vad așa aproape un șarpe…fie el și un puișor cât linia mea de 10 centimentri de la aritmetică. Ce nu prea înțelegeam eu era că atunci când voiam ca Îngerul să nu mă vadă pornind în înfăptuirea conservelor de boacăne, mă vedea celălalt, dihorul și nerușinatul care îmi intra ca urechelniţa pe la timpan să îmi scormone gărgăunii şi mă împingă la făptişoare necuviincioase. Tot el unsese probabil borcanul cu unsoare de îmi alunecă printre degete eliberând șerpișorul cu suflețelul pus pe targă de când hăul. Dar de frică ce să mai știi! Am rupt-o la fugă târând și paznica după mine. A doua zi, duduia școala de zvonuri că sunt șerpi prin clase și că mușcă lumea, că a mușcat-o pe femeia de serviciu și că au venin mult și altele la fel de grozave. Femeia de serviciu se pronunțase amenințător împotriva derbedeului căruia îi va tăia gălbenușurile de l-o prinde - lucru care m-a liniștit întru totul, nimeni bănuind că de fapt o zbanghie de fetișcană a fost capul răutăților.
Iată ce făcea odinioară draguţa lady ce stă acum cu spatele drept şi cu degetele pe tastele laptopului în stilul business woman. Toate acestea mi-au trecut prin tâmple ca un memory flash cale de-o secundă privindu-mi fotografia din clasa I cerută de manager ca să o ataşeze sentimental lângă sigla companiei probabil. Mă minunez frumos de ochişorii cu două puncte de lumină mititele care s-au întrecut cu timpul în dăinuirea lor. Adevărat vă spun că ochii rămân neschimbaţi viaţa întreagă şi cele două flăcărele ce licăre înăuntrul lor nu se sting cu nicio durere. Ochii nu se schimbă decât atunci când viaţa iese din ei.
