N-am picurat in
sânge mai mult vin decat în suflet rugăciune.
Cu tăciune nu
te-am uns, Doamne nemilos de bun;
Nu Te-am
născocit cerşetor de slavă, dar nici cu mâna slabă
nu Te-am prins
în cârligele inimii,
ci Te-am lăsat
în duca Ta, Taică.
Du-Te!
Căci gura mea e
mică atunci când trebuie să te strig, Taică,
şi pe drumurile
mari ea tipă de foame, de durere, de sărut.
Oare gura Ta se
umple cu îmbelşugarea, cu fericirea şi cu sărutul
când în gura
mea e atat lipsă?
Înrugit
Ţesătorule Doamne, căci Tu ţeşi duh în om şi peste
oameni, înnoadă-mă la firul ivoriu al cerului nearătat. Sunt obosit şi vinovat
de vana oboseală a păcatului înghiolditor. N-am unde să îmi aştern în pace
nedumerita hârcă. Lasă-mă, Doamne, să mă ghemuiesc în pântecul palmei Tale
ca-ntr-o găoace puiul şi cu geana milostivirii Ei, să-mi mângâie obrazul Maica.
Lasă trupul meu să fie mraniţă pentru semănătura Ta. Pune graniţă între
vieţuirea mea şi urâtul din vazduh. Frământă-mi duhul cu mâinile Tale şi
răsuceşte-mi mintea precum colacul spirală către mântuire.
Leagă-mi, Doamne, vreascurile necumintei mele vieţi în
mănunchiul cuibului duhovnicesc. Sufletul meu precum grâul să se risipească în
pâinea pe care Tu o înmoi in saliva Ta spre Facerea omului nou. Dă-mi a mă
curăţi prin cuminecătura nesfârşitei Tale mile căci, Doamne, mă tem de sângele
si de trupul meu. Nu îmi vântura în fum sărăcăciosul meu suflet, ci oblojeşte-l
Tu prin Cuvânt căci eu nu m-am învrednicit de el. Desfoaie-mi Binele inaintea
năzuinţelor mele. Fă-mă să văd cu sufletul atunci când ţin trase obloanele
ochilor şi să fiu orb la lumina zilei. Dă-mi, Doamne, panoplia credinciosului,
să nu ducă lipsă braţul meu de sabia milosteniei şi nici vorba mea de suliţa
adevărului împotriva celui ce-mi vrea pieirea in scrum.
Doamne, precum un fir de izmă m-ai răsărit din ţărână,
iar eu precum un mistreţ am răvăşit şi locul şi bunul răsad. Cred, Doamne, că
Tu mă iubeşti ca un Dumnezeu aşa cum eu ca un copil îţi greşesc. Saltă-mă din
inăspritul întuneric şi trezeşte-mă în noul parcurs al vieţii de după
mincinoasa viaţă. Amin!
Amin cu
răbdarea
Pe acesta
cucuiul vieţii
nu-l doare
că-i stau bătute-n cuie
cucuie în
buricele palmei.
În sticla de
rachiu
din papură îi
curge
tot roiul de
răbdări.
Cu ţoiul bea
viaţa
împletitorul de
rogojini.
Să fie! Amin!
Într-o coajă
Vrăbiile ciugulesc mândre miezul de pâine.
Cu buricele degetelor scobesc crezul din pâinea lui Adam.
Sângele meu – o vrabie curgătoare – şopoteşte de foame;
taci sânge, nu te frânge, căci eu din alt miez te satur.
În coaja pâinii îmi pun la adăpost suflet şi sânge de
vraja lunii.
Precum corabia lui Noe mă pluteşte coaja până în sfârşit.
Vrabia cea fără de visuri rămâne în urmă cu o turmă de
alte vrăbii
ce mănâncă miezul pâinii din străbuni.
Pe drumul de cărbuni se coace coaja.
De arsuri, sufletul îmi ia sângele în braţe, sângele îmi
plânge pe suflet
si aşa singuri în coaja de pâine prin toamne se-nsoţesc.
E loc destul şi pentru tine, Doamne!
La rugă
Pe umărul amiezii de
mâine
nu-mi culc
lacrima miezului de noapte;
La rugă,
în ochii mei
prin mări se zvârcoleşte luna.
Coapte oftări
îmi suflă
ceru-n sân;
Plec ceafa
peste stepe să-L cuget până-n guşă.
Adânc e
Dumnezeu
când se
scufundă-n El
o umbră în
otrepe cu ochi pâlpâitori.
Înspre
Între coapsele
timpului
îmi scurg
bărbăţia,
femeie fiind,
ca iuţeala
cimbrului verde
cu jind
pătrund în nara
vieţii
să o cuget.
Noptacule!
Ce-mi ştergi cu mâneca
paleaşca
somnului?
N-am uger să
dau lapte nopţii.
Lotcare, trage
tifonul lotcii tale!
E vreme de
plecare înspre vise.
Ruga laolaltă
Piei goale în
năduf.
Cerul deşartă ceară peste ele
destramând
netezimea lucrării unei mâini.
În duh mi se
chinuie mărgeaua frunţii
cu tăcerea
fraţilor de rădăcină.
Nu ştiu a topi
vergeaua dintre noi.
Degeaba-mi
sâcâi ochi din tină
să văd în ei
neînţelesul.
Din toate
ghemele de gânduri
cu mii de
capete şi firul trist
nu se-noadă
nicio slavă
pentru
necunoscutul mist.
Leg mâinile
noastre cu râuri;
îmi aplec inima
ca o ramură
către inima
lor;
Pădurile suflă
din nai când
înserarea ne
cuprinde genunchii.
Sufletele
noastre se aprind
cu jar de rugă
laolaltă.
Îi recunosc pe
cei din lumina cealaltă
care varsă rouă
peste tâmplele noastre.
Peregrinul
Nimeni nu-i vede paşii
pe ţărâna
timpului ce va să vină.
Aşii, îi ţine
în sacul de rafie al minţii
pe care nici
joagărul arhanghelului
nu-l poate
despica.
Are buzunarele
doldora de clipe vii
risipite prin
volbura pământului.
Peregrinul
tăcerii nu are acasă.
Din marsupiul
sufletului lumii
până pe luna
sticloasă
el poate ajunge
oriunde.
Peregrinul
stinge cu salivă vrajba ticăloasă
dintre carne şi
aer.
Năstruşnică îi
este iubirea de ducă;
din tuşă de
violină şi trosnet de puşcă
acordă mersul
pe râuri.
Plină îi este
tolba cu vânat
dar el nu
mănâncă.
Nimeni nu ştie
încotro o apucă,
încotro îţi pui
talpa, nebună nălucă?
Dogite vorbe
Nu am nimic de spus acestei lumi.
Atâtea înţelepciuni i s-au scurs din ureche,
dar în crăpătura dinţilor nu i-au curs
poveşti de prins sufletele în undiţele serii
şi omilii ce-am muls din ţâţa sfinţilor.
Nu am nimic de spus acestei lumi.
Nici ciobanul nu mai face urdă
de pus copiilor pe turtă-n amiaza mare
pentru a le sădi cuviinţa.
De mult huruie pestriţul în morile hodorogite,
aşa că-i lăs vorbele dogite să se facă ţăndări.
Nu uneori ci deseori tăcerea e mai potrivită
între oameni.
Rugă pentru
prieten
Pentru el, fă
Doamne să dea în clocot inima mea de iubire; încalţă-mi gândul şi trimite-l
după el în lume oriunde s-ar afla pentru ca în singurătatea lui să-şi pună
cuibul două rândunici. De am pe plită un coltuc de pâine, frânge-o Tu drept pe
jumătate şi întinde-i-o prin mâna mea atunci când îi e foame. De am în schimb
un vin mustos de vie rară, fă seara sărbătoare şi scaldă-i buzele prietenului
meu prin cupa ce-i voi pune înainte. Fă braţele mele lungi pentru el şi spatele
ca stâlpul de oţel de va trebui să îl ajut să-şi tragă crucea mult prea grea.
Atunci când sufletul lui rage de durere, Tu dă-mi cuvântul şi învăţătura prin
care să-l împac cu liniştea. Adună-mi în traistă ierburile pentru leacul
trupului său bolnav. Când ispita se cască între noi, adu-mi aminte că în
placenta mâinii Tale ne-am dospit amândoi şi întoarce-mă către el ca să ne
întoarcem împreună la casa Părintelui. Să nu am gând străin de el şi nici el
tăgăduială faţă de fapta mea. Ajută-mă să desăvârşesc ceea ce îi voi făgădui şi
cu credinţă să mă apropii de el. Minunată e, Doamne, făptura Ta şi mulţumire
aduc Tie pentru harul ce pui în prietenia noastră. Amin!
Întrebări unui pescar
Ce pot să-Ţi
dau?
Ce nu-i deja al
Tău?
Crestează-mă şi
nu va curge sânge
care să fie
apă,
când Tu din altă
apă,
din apa ce nu
smulge
nicio sete,
din apa ce nu
udă nicio geană,
din apa
nevicleană,
m-ai plămâdit
pe mine.
Cere-mi ce n-ai
căci ce nu ai
în mine ai vrut
să pui.
Tu nu iei de la
mine
nici un cui pe
care
să mi-l baţi în
frunte
ca să-Ţi aşezi
portretul.
Precum pescarul
înfometat,
prinzi peşte
nesărat în balta seacă.
Circarul de
l-ai prins
i-ai scos
cârligul.
Cu rana
învelită într-o teacă
te-aştept
şi-acum
să mă priveşti,
Pescare.
Înfige-ţi acul
în al meu vaier
de vrei să
pescuieşti de pe uscat
săracul bulb.
Somnul după plâns
Dă-mi, Doamne,
suspinul şi
somnul
copiilor de
după plâns!
Să-mi plâng
sângele de dinlăuntru
prin lacrimi de
dinafară
şi-apoi să-mi
storc obrajii
ca pe-o rufă curăţată.
Să plouă, plouă, plouă
dinspre mine înspre susul eden.
Sunt un nor
întors cu burta către sus
şi măduva
spinării prinsă-n
crusta josului
de-aici.
Aici plouă cu
lacrimi ce nu curg,
ci se zvăntă de
jos in sus
şi miros ca
tămâia.
Rugăciune către Daniel
Ochii tăi sunt
vii ca două felinare ce străjuiesc
porţile
nemuririi.
Ochii tăi n-au
cunoscut cearcănul,
deşi în ei
pâlpâie două flăcări grele:
credinţa şi dragostea.
Pe tâmple ţi-a rămas răpăiala
şoaptelor mele.
Umbrele genelor
tale precum pârâurile de munte
se întorc la
matca taicii frunţi.
Ochii tăi s-au
închis într-o lume
și s-au deschis
într-alta.
O semilună de
evantai cale de-o clipă.
Făgaşul
privirii tale s-a răsturnat
de la rugă la
judecată,
de la orbire la
nesluţită cunoaştere.
Dar mai ales,
mai ales,
pleoapele ochilor tăi
mă mistuie...
Ca două văi şi
două cufere bogate
din care nimic nu pot fura.
Şi pun pe ochii
tăi
frunze de
muşcate.
Rugă
Am coborat scara in beciul meu de
ganduri
sa aprind becul. E ars.
De-afară mă strigăYahweh
Să imi deschid fereastra.
Nu pot. Nu am ferestre;
sunt doar un
corpus mat.
Ma strigă iar,
m-adulmecă
si sapă cu
unghia în caramida udă.
Dar nu ma poate
fisura.
Si-apoi
tace.Tac.
Trece un inger
in goană pe cal,
îmi tropaie
lininistea
fără să spună
“salve!” măcar.
Se sparge cu
capul de zid,
iar aripile-i curg fluide
în mercur. Se oxideaza.
Aud o bătaie în piatră.
“Sunt Gadalupe și-ți port ambrozie
în coș.
Hai ieși de
mănâncă!”
Superfluă
chemare.
Nu vreau vin,
elixir, nu vreau mâncare.
M-am rupt de
lume in beciul
unde gandurile
mi-au supt luna.
O cheie se
chinuie intr-o yală zidită.
“Sunt Petru. Am
deschis poarta spre tine. Pășește!”
De e Yahweh,
Petru, Guadalupe,
mi-e totuna.
De ce nu-mi
strâng ei intunericul
în buzunarul
lor?
Ma rog…Ma
pipai…Ma metamorfozez.
Câtă lumină în
sacul meu de umbră!
Plec
Nu mă mai rabdă
călcâiele;
mă cert cu
aşteptarea; îmi arunc frâiele.
Nu îmi mai
intră spaţiul în traistă,
nu îmi mai
cântă guguştiucul
la pravila
diminineţii;
Plec de aici
cu inima făcută
cocoloş.
Fac metania
Domnicului,
îmi încalţ
opincile
şi plec pe
muntele fisticului
să-mi
cioplesc scorbura.
Kyrie eleison
Nu am nicio
vrednicie
de pus la
stavila lumii;
golaşă sunt.
În schimb,
desaga plină cu năprăznicie
îmi atârnă pe
cocoaşă.
În neştire
sbârnâie dulăul vânt
şi saltă cu
mine,
mă tăvăle, mă
prăvăle apoi prin mirişte
să işte căpiţe
din paie de vorbe.
Au prins
arhanghelii să mulgă
din ugerul
vieţii mele
crampe de cucernicie.
Din ţâţa
perpelită nimic să curgă
n-au găsit.
În noaptea
încropită cu lapte de berbeci
m-au scos la
sfat
să plec a mea
copită.
Nu pot să dumic
din Philokalie.
Kyrie, kyrie,
kyrie eleison!
Tu esti
mirarea, eu mirătorul.
Osana Milostrovului
La liturghia
minţii
se-mprăştie
negura din ape
şi gândul precade în restrişte.
Sparge opaiţul, Elder Ephraim!
E miazănoptica la gura
ostrovului.
Osana! Osana!
Osana
Milostrovului!
Cu pârguiri de
duhuri se trece
noaptea
până ce buza de
jos a lunii
înghite mărul
lui Adam.
La hram cu
bărbile ţesute pentru brâu,
acolo unde
gaiţa
nu-şi strânge
aripi pentru zbor,
neostoiţi cu
poala suflecată
din vreascuri
Îi fac moară,
din umeri Îi fac jilţ.
În văgăuni stau
prinţii
hrăniţi cu
drogul de cicoară.
La răsărit sunt
umbre cârpite
ce stau ca
milogul să ceară
Înfiirea;
iar la apus
sunt sori
ca sorii lui
Nika.
Punând sub
epitrahíl
umana tescovină
se-ntâmplă
spovedirea
ca-n lupta lui
Ahil.
Să aibă mustul
vină
că se preface-n
vin?
Dalileene dalii
M-am tras mai
apoape de corsetul ferestrei
să mă-ncălzesc
la gutuile coapte.
E penumbră în
camera de noapte.
Suspin
dalileene dalii,
dalileene dalii.
Departe e Lemnarul.
Dus ca pribeagul să caute
butucul din care să scoată icoana.
Pe pasii lui cu paşii mei calc
prin mâl, prin
solzi, prin coltucul
de nord,
coltucul de sud
fără să sparg
ecuatorul.
Suspin
dalileene dalii,
dalileene dalii.
Aştept utrenia şi mă pornesc apoi
cu catârul să-i învăţ diagrama
umbletului.
În mersul meu molatic şi crescând
încep a mă goji
precum păstaia
pe cărbune.
Las pe cărări
dâre din sânul meu lactic
să mi se
regăsească de nu îl voi găsi,
să mi se
întoarcă de nu mă voi întoarce,
tocmind icoana
la Negustorul vieţii
să pravăle
zăgazul dintre noi.
Suspin
Dalileene dalii,
Dalileene dalii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu