Râşniţa doamnei Toto

Doamna Toto  s-a cherchelit în seara asta. Cu afinată de uns gâtlejul. Îmi spune, miroase-o, are parfum de câmp. Avea. Doamna Toto vrea să fie înţeleaptă numai că m-am plicitisit să mă tot tânguie cu teoria încropirii de viaţă. Cât trăieşti trebuie să încropeşti tristeţi şi minuni de toate culorile. Suntem doar trecători unii în viaţa celorlaţi. Ştim cu ce ne încălţăm dar nu ştim unde şi când ajungem. Paşii noştri se încolăcesc şi se descolăcesc la fiece viraj făcut de vântul destinului. Să nu port pică nimănui. Să nu-mi ţin inima într-un cocon. Şi cu alte cele zece porunci îmi încreţeşte mintea. Eu sunt Greieraşa. Nepoata. Stau la Doamna Toto în staulul din Bucureşti şi n-o plac dar nici nu-i port pică. Pentru că ştie să facă plăcintă cu nuci. 

Doamna Toto  e o călătoare. A văzut multe drumuri la viaţa ei. De câtiva ani îşi tăvăleşte părul scurt pe bigudiuri. Să nu te-mpiedice nimeni să fii umană. Nu sclifosită, ci frumoasă în sprâncenele tale. Când am intrat prima dată în ovalul cu pereţi al Doamnei Toto  am simţit imediat o aromă de cafea cu ghimbir şi de poezie deşirată în loc de preşuri. La colţuri, amintiri cu păpuşi roase de timp. Aici e locul meu, a gândit Greieraşa. În faţa ferestrei tăceau ramurile unui nuc care-mi ocupau mai mult înălţimile decât spaţiul. Fereastră cu obloane pentru a împiedica mai bine zborul. 

Doamna Toto mă lăsa deseori în pace. Rareori îmi mai făcea câte un ceai din flori de soc ca să îşi aducă aminte. În camera mea aveam o iconiţă ştearsă şi o carte de rugăciuni roşie. Doamna Toto nu prea era dusă la biserica dar ofta o dată la două zile. Când Dumnezeu întârzie să ne răspundă la rugăciuni înseamnă că are şi El melancoliile Lui de plâns. Aşa spunea oftatul ei. Doamna Toto sughiţa tot o dată la două zile şi spunea Doamne iartă-mă. Dar ce? Dumnezeu sughiţă de fiecare dată când ne iese pe gură Doamne iartă-mă? De fiecare dată când îi rugăm mila? Doamna Toto a tresărit. Nu-l întrebase pe Dumnezeu asta.    

  

Râşniţa avea un loc aparte în oval. Într-un dulap al trecutului. E o mândrie de râşniţă, spune Doamna Toto. De o viaţă râşneşte cafea şi ghimbir şi n-are un fir de rugină morişca asta. Doamna Toto îşi cumpăra vopsea de păr castaniu de toamnă târzie. Îmi spunea că universul a suferit mult cănd a născut lumea pentru că nu a avut moaşă. Dumnezeu era bărbat şi nu ştia cum să despice buricul universului să scoată pământul. De atâta durere a azvârlit universul lumea aşa departe de Dumnezeu! În râşniţă îşi măcina toate durerile. Atunci i se îngroşa o venă la tâmpla dreaptă şi vibra uşor ca o sonată. Adevărata durere este să nu simţi niciodată nicio durere. Eu las întotdeauna câte o moluscă de mă suge la sân. Clipeam când îmi povestea de moluşte. O vedeam cu mâna mângâindu-se din cînd în cănd pe valea dintre sâni. Apoi oprea râşniţa cu un zâmbet şi strângea cârceii de cafea. 

Greieraşa voia să ştie durerile. Doamna Toto  avea ochii ca un  râu de munte când râşnea. Mereu licărea ceva acolo în ei. Să nu mă judece nimeni, aşa se pomenea vorbind Doamna Toto. Eu citeam în continuare sub fereastră. Nedreptăţile mele nu vor rămâne nejudecate dar în conştiinţa mea nu accept alt judecător decât cel pe care îl bănuiesc eu a fi in cer. Lua râşniţa şi auzeam boabele de cafea scrâşnind ca nisipul. El singur numără seminţele de suferinţă pe care le împrăştii şi le adun. Sunt mormane în urma mea şi de o viaţă râşnesc la ele. Greieraşă cum sunt îmi spun că Doamna Toto  e un personaj aproape pascalian dorind să-şi caute dreptatea doar în tarlaua Celui pe care nu-l cunoaşte. Să nu laşi lumea să te vânture şi să nu fii mormoloacă. Tac. Râşniţa înţeapă burta tăcerii.  

Prima dată când am măcinat, era o cafea din Africa. Suplă şi neagră, dar puternică. Mi se dilatau pupilele ochilor de plăcere sorbind-o. Am băut-o în Franţa într-o cameră mică de hotel timp de o lună. O pregăteam dupa-amiezile şi o beam până dimineaţa. Ferestrele se aburau. Dimineaţa le deschideam căci era primăvară şi se împletea mirosul de proaspăt cu mirosul de cafea de pe buze. De fiecare dată când o beam mă învineţea de la gât în jos. Lângă cafea urma să apară pe ceaşcă şi nişte plante uscate. Care să mă facă scriitoare. Care să mă facă să văd ce nu puteam vedea la lumină. Mi-am zis că sunt prea cuminte pentru a mă sminti şi am mers într-un dom să mă rog. Din rugă în rugă, Duhul Sfânt mi-a arătat râşniţa. Mă râşneam pe mine la început. Apoi am decis să râşnesc toată cafeaua din Africa şi să nu mai beau cafea neagră. Of, Doamne iartă-mă! N-am mai băut. Am dat-o de pomană.

Doamna Toto  e blajină azi. A pregătit micul dejun. Ouă fierte şi pătlăgele acrişoare. În ceaşcă îmi toarnă cafea ruginie. Boabele din care râşnise o parte se înghesuiau într-o pungă pe care se afla un coif. Scria într-o limbă necunoscută Nikakda. Mă întreabă dacă zbuciumul de aseară s-a auzit de la mine. Nu. Înseamnă că zbuciumul era tot al meu. Cer un pic de hrean pe ouă. Ridic pleoapele. Doamna Toto e fermecătoare. Bea, e cafea rusească. De douăzeci de ani n-am mai râşnit din ea. E dintr-o plantă rară. Încerc să îngâim două vorbe, e bună cafeaua...ce plantă? L-am visat azi-noapte, eram aşezaţi la o măsuţă într-o staţie de metrou din Sankt Petersburg. Cafea ca pe vremuri. Cine? Rusul. Era înalt şi mirosea a caprifoi. I-a ieşit o băşică la gât şi s-a uscat de tânăr. Nu s-a vindecat cu zaţul de cafea. Doamna Toto îşi mângâie iar valea dintre sâni. Of, Doamne iartă-mă! Ce de cafea mi-a rămas de la el. Să macin şi pentru mâine. Vă doare, întreb. Of, nu, nu e durere acolo unde eu tai şi sărez. 

Dumnezeu a ciocănit la uşă. Vine în fiecare zi şi eu îi dau cafea. E murdar dar are barba ca argintul vechi şi-mi spune sărutmâna. Auzi tu, Dumnezeu îmi spune mie sărutmâna. Nu e cine speraţi. Doamna Toto crede că Dumnezeu S-a smerit pe Sine creându-ne pe noi aşa de mândri. E o boemă doamna Toto. Crede în ce nu-i de forfotit cu gândul. Eu citesc mult dar Dumnezeu nu stă nici măcar pe copertă darămite în carte, îmi spune. Ieşi afară din tine ca să-L vezi pe Dumnezeul din alţii şi alţii îl vor vedea pe Dumnezeul din tine. Dumnezeu are de tote, numai cap nu. Capul ni l-a făcut nouă ca să ne amintim. La inimă poveştile încheagă sângele. Aşa mor unii oameni. Când poveştile ajung să se încalece unele pe altele ca intr-o acmée.

La lecture: l’un des mondes possibles

         "Quod vitae sectabor iter?” (Houellebecq, « La possibilité d’une île ») Je n’ai pas de réponse. L’instant est, peut-être, plus sage que moi car il connaît la réponse à la question qui bourdonne dans mon esprit. « Quelle route suivrai-je dans la vie?» La route d’un monde possible, certainement.

            Qu’est-ce que c’est qu’un monde possible? De diverses représentations incertaines, voilà une réponse potentielle. Je me suis souvent posé la question si Dieu a eu le choix entre plusieurs mondes à créer. Peut-être, a-t-il essayé plusieurs modèles de mondes jusqu’à ce qu’il fût arrivé à ce type de monde humain et terrestre. On a, par exemple, Jupiter, Mars, Neptune, Pluton, toutes ces planètes qui, à mon avis, sont les échecs de multiples tentatives de création. Est-ce qu’on est sûr que ce monde est le succès recherché ou le dernier essai ? Nous sommes, peut-être, la mascotte d’un Dieu capricieux qui s’amuse à créer des mondes possibles, qu’ils soient fertiles comme la Terre ou glacés comme Mars ou brûlants comme le Soleil.

Toujours en parlant de la divinité, le Paradis ou l’Enfer sont pour nous des mondes possibles. En dehors de la Bible, on n’a pas de preuves sur leur existence, donc, c’est le principe du possible qui intervient. C’est comme dans une montagne russe. On y croit lorsqu’on est en haut, lorsque la montagne russe nous donne l’impression qu’on a des ailes et on n’y croit pas lorsqu’on descend. Les mondes possibles misent justement sur l’ambiguïté des représentations qu’on leur donne. C’est comme dans un berceau lorsqu’on sommeille et des fantasmes sans corps et sans réalité viennent habiter notre rêve. On ne dort pas; de temps en temps, un petit bruit nous fait entrouvrir un œil qu’on veut fermer. On est conscient et on est ivre, à la fois. Les fantasmes, nous pensons qu’ils sont réels, autour de nous, mais non, ils appartiennent à un monde possible. Qui sait lequel ? Peut-être, Dieu ne le sait non plus.

Un jour lorsque j’étais en train de prendre le métro une petite noiraude est venue vers moi en insistant de me dire la bonne aventure. Je ne suis pas la seule victime de ces Bohémiennes magiciennes, mais est-ce que quelqu’un a jamais pensé que la fille Tzigane faisait (qui sait?) l’un des métiers de Dieu, c’est-à-dire, inventer des mondes possibles? La question qui reste en suspens est la suivante : est-ce que ces mondes possibles sont réels dans leur essence ou sont seulement des pensées sur l’inconnu? Ils doivent exister en quelque sorte et, peut-être, ils se trouvent accumulés dans un univers du possible. Pourtant, même s’ils existent, cela ne veut pas dire qu’ils sont réels puisqu’on peut avoir des milliers des mondes possibles, mais un seul monde réel, actuel. « Ce monde actuel mange les autres en les réduisant à sa propre substance au fur et à mesure que de différentes possibilités il ne reste qu’une seule actualité. On peut dire que le présent est une machine qui réduit le bouillonnement ontologique de l’avenir à l’édifice ontologique pétrifié (mais non moins mystérieux) du passé ». Il nous reste à découvrir encore si les possibilités se laissent englouties spontanément par le monde réel ou si l’avenir porte une guerre profonde contre le présent depuis toujours, même si son destin est de ne jamais vaincre devant le happening. Le hasard fait que ce soit notre monde qui est le vrai parce qu’il a des habitants et les habitants ont une conscience et leur conscience établit certaines lois et selon ces lois, le réel : c’est notre monde. De toute façon, c’est à travers la conscience humaine qu’on détermine une certaine existence des mondes possibles, car même si ces mondes possibles avaient une conscience propre, cette conscience devrait être bien compacte et intime puisqu’elle ne se laisse pas découverte. En plus, d’habitude, nous, les êtres humains, avons la tendance de considérer quelque chose comme étant réelle ou présente par une sorte de pesanteur qu’on lui donne, de matérialité flagrante, or les mondes possibles sont dépourvus de toute sorte de substance matérielle. Ou bien, la substance qui les compose est d’une nature trop complexe, diaphane ou spirituelle pour que la raison humaine puisse la déterminer.

Je n’ai pas accepté l’offre tentante de la Tzigane (non sans un certain remords) à cause d’une éducation trop chrétienne, mais je me suis mise à imaginer ce qu’elle aurait pu me dire. J’ai volé inconsciemment son métier, car j’ai commencé à rêver des mondes possibles qui auraient pu correspondre aux mondes possibles qu’elle avait l’intention d’imaginer pour moi. Si j’avais accepté son invitation, alors le monde réel se serait converti dans un monde possible ou c’est l’un des mondes possibles qui  se serait transformé dans le monde réel. Il se passe bien souvent qu’il nous arrive ce à quoi on pense involontairement, car les mondes possibles semblent avoir trouvé abri dans notre sous-conscient.

On a toujours essayé de représenter les mondes possibles qu’on imaginait comme la possibilité d’une retraite de ce monde trop tumultueux. Les mystiques ont essayé même la retraite dans le monde concret afin de pouvoir déchiffrer quels sont les mondes possibles qui lui servent des colonnes tel que les colonnes de pierre butent les temples grecs. Les mystiques anciens ont eu la prière, les modernes ont inventé les beaux-arts. Ces arts ont été créés justement pour avoir la chance de représenter les autres mondes, car celui-ci ne nous suffit pas. Dès la période de l’Antiquité on a eu les prophètes et leurs oracles qui, dans leur essence, étaient plutôt des artistes ou des astrologues des mondes possibles. Puis, on a continué avec les mythes du Moyen Âge qui pour mes contemporains ne sont rien de plus que des mondes possibles appartenant à une existence pluridimensionnelle. Les transverbérations baroques, la bienséance du réalisme, la mélancolie du romantisme ou l’homme moderne « fou de raison » ne sont que les métamorphoses d’un monde en changement qui continue toujours à actualiser l’un des mondes possibles qui palpitent à l’horizon en attendant. La cinématographie a beaucoup de succès avec les représentations de ces mondes possibles. « Star Trek » a fait l’histoire en représentant un monde possible de l’avenir qui pourrait devenir un jour aussi réel que le président Obama l’est, pendant cette année 2009, pour les Américains. La peinture et la musique (moins pour ce qui est de la musique) sont aussi des instruments de représentation, mais leur substance est plus abstraite et seulement les élus peuvent écouter et voir dans l’onde sonore et dans la couleur le contour de divers mondes possibles. Par contre, l’art de la lecture est le plus fascinant de ce point de vue, car il cache dans son coffre autant de mondes possibles que de lecteurs. La lecture est un monde possible où la continuation de la mélodie est différente, où « le chanteur rate le si bémol et fait un couac ». C’est comme les bulles de l’eau minérale.  La lecture est susceptible d’être le seul art qui garde encore la grâce d’un art divin car les représentations des mondes possibles qu’on trouve dans les livres deviennent parfois de véritables hypothèses sur la réalité.

Le monde possible : de la fiction pure? La critique contemporaine a parfois rapproché la notion de fiction de celle de « monde possible ». Cette conception selon laquelle le monde possible est le résultat de la fiction a été adoptée d’abord par les logiciens, à partir du rêve de Théodore, prêtre de Delphes, dans la III^ème partie de la Théodicée de Leibniz : les mondes possibles sont les chambres-bibliothèques d’une pyramide infinie qui contient toutes les versions et variantes possibles, par exemple, de la vie de Sextus Tarquinius s’il avait choisi d’écouter le conseil de Jupiter de renoncer au trône. Au sommet de la pyramide se trouve le plus beau des mondes, le meilleur des mondes possibles, le monde tel qu’il est. A partir de cet exemple, on peut retenir comme définition minimale du « monde possible », celle « d’alternative concevable au monde réel » (Thomas Pavel). Comme les visiteurs de la pyramide de Théodore peuvent pénétrer dans chacune des pièces représentant une variante possible de la vie de Sextus Tarquinius, de même, le lecteur, ou le spectateur, durant la durée de la lecture ou du spectacle, est placé à l’intérieur du monde fictionnel et le tient pour vrai, exactement comme un enfant, durant le jeu, décide de croire que ses poupées sont des cow-boys et des Indiens ou que les pâtés de sable sont des tartes aux fraises. Ainsi, les mêmes théoriciens ont souligné l’analogie entre l’univers de la fiction et celui du jeu, rapprochés au moyen du concept de « jeu de faire-semblant » (« make-believe games »), supposant une certaine attitude mentale, une adhésion provisoire, une disponibilité à être séduit, que Jean-Marie Schaeffer qualifie de « suspension volontaire d’incrédulité ».

Un livre ressemble beaucoup au temps présent car les deux sont des mondes possibles qui ont gagné l’écorce du réel avant d’autres mondes possibles. En échange, les sujets du livre ressemblent à l’avenir car les deux sont une infinité des mondes possibles qui n’ont pas été ou ne seront jamais actualisés. L’avenir et l’artiste sont des créateurs des mondes possibles d’où on choisit toujours la variante la plus sage pour la transformer dans un fragment de vie réelle. On dit que l’artiste est le rival de Dieu car il crée son propre monde, il est Dieu « dans son sous-sol ». Le monde de l’artiste n’est, en fait, qu’un monde possible, un monde parallèle au monde de la cruelle vérité. Mais les possibilités peuvent être aussi horriblement cruelles parfois et, à la suite de cette pensée, on arrive à ce que Leibniz disait : notre monde est la meilleure possibilité d’existence parce que on y trouve l’espoir. Les trajectoires des mondes possibles sont équivalentes aux trajectoires de plusieurs destins. Les fées qui président à la naissance d’un enfant choisissent à sa place la voie à suivre même avant que ses yeux voient la lumière. Ce n’est pas très juste, car, à mon avis, chacun devrait avoir une chance de choisir le circuit de sa vie. Ces fées n’ont pas le droit de choisir à ma place ce que ma vie pourrait être. Ce serait assez si elles pouvaient me présenter le menu des mondes possibles pour que je puisse décider librement. Choisir le Bien ou le Mal, cela entraîne toujours l’actualisation d’un monde possible qui s’offre à mon choix.

On a parlé pendant une époque entière d’un nouveau roman, d’un nouveau-nouveau roman et on a glorifié la raison d’un auteur supra-sage. A présent on essaye d’inculquer dans l’univers de la lecture une nouvelle éducation pour le lecteur sauvage postmoderne ou peut-être, supra-moderne. Il est sauvage parce qu’il veut se débarasser de toute son armure culturelle avant même de commencer la lecture. Il est un lecteur qui se veut honnête, vulnérable, criminel et innocent, à la fois. Si le temps des écrivains-génies est passé, maintenant c’est le temps des lecteurs-génies qui peuvent facilement saisir les mondes possibles qui se cachent dans le livre. Le lecteur moderne est possedé par le démon de la sensation et de la connaissance. S’il n’est pas content de la vie qui lui a été donnée, il cherche parmi les mondes possibles jusqu’à ce qu’il trouve le monde où son esprit se sent à l’aise. Il est un héros qui n’a pas peur de dire ”J’aime” ou „Je hais”, il s’en foue de ce que ses jugements sont faux pour les autres, car il a sa vérité à lui. La lecture pour lui est un acte intime. La découverte des mondes possibles, un jeu. De nos jours, il nous reste peu de lecteurs, mais ceux qui restent sont invités à oublier les préjugés et les servitudes de l’exercice académique pour s’aventurer dans une expérience fascinante: la liberté de la conscience.

Le lecteur n’est pas un philosophe, n’est pas un homme de lettres, ni un anticaire, ni un piocheur sedentaire qui fouille parmi les livres pour découvrir un grain de vérité, la vérité qui n’est pas de lui, mais d’un autre. Le vrai lecteur est un explorateur des mondes possibles, de leurs dimensions temporelles et spatiales. Il sait introduire le livre dans la vie et lire la vie dans le livre. Il est dominé par une curiosité particulière, ce qui fait de lui un „open-minded”. Pour lui la lecture est plutôt un exercice, un entraînement de l’esprit qu’une étude entre les quatre murs d’une bibliothèque. Il „lecture” comme il respire. C’est naturel et sauvage tel qu’un orage pendant l’été. La lecture est free; on ne paie pas pour la faire, personne ne vous y oblige. Elle n’a pas de but, n’a pas d’autres principes que les principes qu’on lui donne. La lecture est totalement désintéressée et primordialement intéressante. Chaque livre est un monde possible enfanté par l’imagination d’un auteur, par la folie d’un artiste, par la sagesse d’un mathématicien. On a, parfois, l’impression que les analystes politiques ou les chroniqueurs sont les voix de la vérité de ce monde actuel, mais on se trompe puisque leurs chroniques ne sont rien d’autre que des hypothèses, des visions qui expriment des vérités  existantes au niveau des mondes possibles.

On mise sur la jeunesse de l’esprit, sur l’élasticité de la raison poussée par la curiosité et sur la „disponibilité absolue” de celui qui entre dans une bibliothèque ou dans une librairie. La lecture est comme une pièce de théâtre. Elle ne peut pas être savourée tout le temps. Virginia Woolf imagine une lecture efficace et bien plaisante, une lecture par genres littéraires et selon les états d’esprit du lecteur. „Après avoir parcouru un roman, la poésie offre à la raison des oasis de repos et sensibilité; après une expérience imaginaire, la raison resent le besoin de se réfugier dans le concret des vies vraies racontées par des historiens, des biographes, etc.” La lecture ne s’arrête pas là où l’histoire finit, mais elle continue dans le tréfonds du lecteur. Les livres ont besoin de cette macération intellectuelle qui a lieu dans la tête et dans l’esprit du lecteur. Sans la subjectivité du lecteur, sans la fragilité éphémère de ses réactions, sans une infinite contextualisation, les oeuvres perdent leur immortalité. Un livre est sans cesse réécrit et repensé par la lecture. Un livre a du pouls, il est vivant non pas lorsqu’il est lu, mais lorsqu’il est „lecturé”. „Voilà pourquoi l’artiste authentique doit être avant tout un lecteur passionné”.

Une question importante pour la lecture est l’ambiance. Que ce soit dans la chambre à coucher, dans la bibliothèque ou dans le parc, la lecture n’est pas possible sans une ambience spirituelle accompagnée par l’envie de lire. La fenêtre, d’habitude, est l’endroit où le livre se veut lu parce que la fenêtre est la porte vers un monde possible, fantastique et mystérieux. Le lecteur devient ainsi une double fenêtre tel que Virginia Woolf nous le suggère: une fenêtre qui s’ouvre vers le monde fascinant du livre –le monde possible - et l’autre qui donne vers la réalité d’un jardin, d’une fontaine, d’un ciel bleue ou nuageux. Lire devant le miroir c’est encore plus spectaculaire car le monde possible devient une chaîne des photos qui se déroulent sous les regards du lecteur. Les mondes possibles sont comme un journal secret, ils ont besoin d’intimité pour pouvoir s’offrir à la révélation de celui qui les invoque. Fuir le bruit c’est primordial, car il est un ennemi de la lecture et du monde possible tout aussi bien que la présence étrangère. Toute au contraire, la lecture aime le calme, le silence sage mais aussi la nature, surtout l’hiver et son feu.

Une bonne lecture est l’équivalent d’une bain dans la mer. On doit plonger dans  le monde possible qu’on lit de la même manière dont on se jetterait dans la mer après une marche dans le désert. On doit savourer chaque découverte de la même façon qu’un sauvage mange de la viande crue après une semaine de faim. Et avec chaque mot lu on doit construire soit la coupe d’une vérité, soit la flèche d’une histoire d’amour, soit le temple d’une religion. Vérité, amour, religion- toutes ayant la nature d’un monde possible. L’auteur ne donne qu’un schéma du monde possible, c’est le lecteur qui travaille vraiment à lui donner du sens. En fait, on a affaire à une sorte de complicité entre le lecteur et l’auteur. Le lecteur doit être l’ami de l’auteur plutôt que son ennemi, doit essayer tout d’abord de voir par les yeux de l’auteur pour réussir à développer son regard et son point de vue. La critique ne doit pas survenir avant la fin de la lecture. Si on est réservé dès le début on risque de tout compromettre. On doit toujours ouvrir les bras devant la grandeur de l’horizon. A tout cela on ajoute une citation vraiment inspirée de Proust qui voit dans le lecteur une continuation de l’auteur et dans la fin du livre le commencement de la lecture: « Nous sentons très bien que notre sagesse commence où celle de l’auteur finit, et nous voudrions qu’il nous donnât des réponses, quand tout ce qu’il peut faire est de nous donner des désirs. Et ces désirs, il ne peut les éveiller en nous qu’en nous faisant contempler la beauté suprême à laquelle le dernier effort de son art lui a permis d’atteindre. Mais par une loi singulière et d’ailleurs providentielle de l’optique des esprits (loi qui signifie peut-être que nous ne pouvons recevoir la vérité de personne, et que nous devons la créer nous-mêmes), ce qui est le terme de leur sagesse ne nous apparaît que comme le commencement de la nôtre, de sorte que c’est au moment où ils nous ont dit tout ce qu’ils pouvaient nous dire qu’ils font naître en nous le sentiment qu’ils ne nous ont encore rien dit. »

On a présenté jusqu’ici seulement le côté positif de la lecture, mais il est nécessaire de savoir qu’elle n’est pas dépourvue de dangers pour le lecteur justement à cause des mondes possibles qu’elle renferme. Elle est une jungle et le plus grand péril c’est l’égarement comme dans un labyrinthe. Attention pour les lecteurs ingénus! Ils risquent de rester suspendus dans cet univers cosmique. Dans le laboratoire de la lecture on entre, mais on doit également sortir, sinon la vie du lecteur sera usurpée par des vies imaginaires. Il devient dangereux quand, au lieu de nous éveiller à la vie personnelle de l’esprit, la lecture tend à se substituer à elle. Don Quichotte est un tel exemple. La figure de Don Quichotte, qui hante un grand nombre de mascarades, de tournois, de ballets, est un indice de la proximité entre le jeu et la notion de fiction; il participe également de la perception, nouvelle, de celle-ci comme un monde qui exerce une tentation mimétique si forte qu’elle fait courir au lecteur, ou au spectateur, le risque d’une immersion sans retour. On ne doit pas exagérer avec la lecture jusqu’à la perte de la lucidité. Une grande quantité de monde possible mène à la folie. De plus, c’est impératif de ne pas oublier que la lecture n’est pas une activité passive. Pour une lecture saine, on doit mettre en pratique ce qu’on appelle « active reading » qui a une grande influence sur la mobilité intellectuelle du lecteur. La raison se transforme dans une sorte de petit moteur qui se pose des questions et cherche les réponses tout seul. La lecture est initiatrice, elle a la clé pour le coffre du monde et la clé qui ouvre la porte vers notre île intérieure. On peut frapper jour et nuit à cette porte jusqu’à ce que les mains saigneront puisque sans la clé de la lecture tout est en vain. Car on mange pour survivre, on pense pour être un homme et on lecture pour être plus proche des dieux.

« Et à la fin du monde lorsque les lecteurs vont se présenter devant le Tout Puissant, Celui-ci va regarder Saint Pierre et dira, non sans une certaine envie, en les voyant les livres sur les bras: « Voilà, ceux-ci n’ont besoin d’aucune récompense. Ici on ne trouve rien à leur donner. Ils ont aimé la lecture. » (Virginia Woolf)

Povestea unui lingurar

Nu e uşor să vezi cum piere un vis drag căruia mai ieri sperai să îi dai aripi într-o bună zi. Un vis leagănă visuri; întreaga viaţă se scutură ca o fugă după visuri care n-au spor în a se împlini. Dezamăgit, te reîntorci în tine şi aştepţi ca din deznădejdea de a te mai vedea acolo sus sau departe să se işte un nou vis cu alice mai mici. Alicile se zbat ca aripile unui fluture într-un borcan şi visul zvâcneşte. Mai apoi îmbătrâneşte şi îi e urât să mai îmbobocească în suflet de teamă să nu i se pună zăbale. Nici grăuntul nu încolţeşte în guşă darămite visul de nu e pus în solul cel bun al voinţei.

Până şi seceta are un rod: răbdarea. De ce o fi pus Dumnezeu în om visul? De pildă, îmi spun. De când a zărit marea prima dată, omul a început să umple pământul cu vise dar nici până azi n-a priceput răbarea. Aşa s-a născut suferinţa: din nepotrivirea dintre privire şi talpă. Cu privirea ţinteşte, cu talpa niciodată nu ochieşte. Tot aşa s-a coborât omul din rai. În peşteră. Şi apoi s-a făcut lingurar. Sunt foarte preţioşi lingurarii în zilele noastre. Rari ca adevărul. Chinuiţi de toamnă ies la vandut linguri cioplite din surcele. 

Să ciopleşti linguri, ăsta nu prea e visul nimănui. Dar se întâmplă. Nu-ţi trebuie înţelepciune de tâmplar. Iei surceaua şi o scobeşti la un capăt. Cu grijă să nu te pătrundă vreo aşchie. Apoi o lustruieşti cu şmirghel. Şi de aici parcursul artistic al fiecărui lingurar. Cu trei degete prinde pensula cu păr din porcul mâncat deja de anul trecut şi spurcă lingura frumos cu petale răzgâiate fie de culoare nuccie din zeamă de urzici, fie roşie din zeamă de vişine. Cu aceleaşi trei degete scriam şi eu la şcoală. Cu degetele crucii. Mă miram cum în sân de toamnă stând ghemuită la scris din cele trei degete tot timpul se isca un mic triunghi de lumină pe caiet. Probabil isoscel. Fără să fi devenit lingurăreasă mai tărziu, se întâmpla să pictez şi eu ca lingurarii petale pe pagini scrise. Albastre, din cerneală şi zeamă din ochi. Mama îmi spunea că mai bine petale albastre decât să mă fac lingurăreasă când cresc. Ca să am vise. La fel ca toţi ceilalţi pitici care lasă umbre grele în urma lor; căci visul e pe măsura crucii. Crucea lasă dâre. Dar mama nu ştia că lingurarii nu au vise. Ei au altă mâncare şi lingura lor e mai adâncă: speranţa.

Am cunoscut un lingurar în octombrie. Igor. A venit la oraş să vândă linguri mari micilor doamne văduvite. Nu era nici prea răsărit nici prea apus la ani, nici prea alb dar nici prea pătruns de soare. Igor sculpta cozile lingurilor cu o fineţe de artist. Un adevărat meşter lingurar. Mi-a spus că graurii nu se mai tem toamna asta de sperietorile răscrăcărate pe araci  şi nici visurile nu se mai ajung cu balonul. Oricum umblă harpiile după ele; cu fiecare vis înfăşcat se mai stinge din lumina ochiului. Până ajunge mat ca piatra muntelui. Igor avea o cucuveică la inimă. De când se aşezase cucuveica pe gardul inimii lui toate visurile i le alungase, dar speranţa tot înfiptă era. Eu am visuri, i-am spus, speranţa n-a înmugurit în mine. Igor m-a bătut cu palma pe creştetul capului şi mi-a răspuns că trebuie să beau întâi cucută ca să crească. Apoi mi-a dat să mănânc boabe de porumb prăjite în untură. Erau calde încă. Sărate. L-am întrebat de Dumnezeu. Dacă de la Dumnezeu vine visul sau speranţa.  

Pe Dumnezeu îl văzuse prima data în viaţa lui pe o ulucă. I s-a părut cam urât şi i s-a făcut milă de El. A îmbrăţişat uluca atunci. Din ochi a început să îi susure un izvor care se prelingea pe ulucă şi nu ştia de plânge el sau Dumnezeu şi nici nu înţelegea de unde îl năpădise o fierbinţeală în şira spatelui. I-a alunecat inima pe ulucă şi Dumnezeu S-a zgribulit în el până la friguri. Cum se trezea dimineaţa, Igor mergea la ulucă şi o îmbrăţişa, iar seara nu înghiţea găluşca amurgului până nu sfinţea cu buza uluca. Lingurile se sculptau parcă singure şi mâna lui Igor era uşoară ca aerul. Ştia să cioplească în linii fine petale şi frunze şi degete împreunate. 

Când şi-a adunat o traistă de linguri împăpuşate, Igor şi-a strâns uluca la piept şi a plecat în satul cu turci să le vândă. Era tot toamnă. La lăsatul brumei. În sat a dat peste o turcoaică tânără care mult s-a mai minunat de lingurile lui şi l-a poftit la cafeaua în nisip. L-a strâns la piept până i s-a scurs sub piele şi Igor s-a întors cu ea la ulucă. Turcoaica vedea că Igor îmbrăţisa uluca mai cu patimă decât pe ea şi i-a pus gând rău Dumnezeului. S-a trezit într-o dimineaţa înaintea lui Igor şi a turnat apă fierbinte pe ulucă ca să-L opărească pe Dumnezeul din ea. Igor n-a ştiut decât prea târziu. A doua zi, turcoaica a căzut în cazanul cu boască firbinte la facerea ţuicii şi a murit. Igor s-a necăjit. Un vecin i-a zis că e din cauza ulucii. Igor nu l-a judecat, dar nici n-a mai îmbrăţişat uluca. S-a îmbătat într-o seara, a luat toporul şi a despicat-o. Din ulucă a făcut linguri. Toată noaptea. Când soarele şi-a arătat fruntea, pe toate cozile lingurilor a apărut Dumnezeu. Nu am făcut bine, şi-a spus. Atunci a venit cucuveica să chiuie pe inima lui. Igor voia să coasă lingurile în uluca dintâi. Dar lemnul nu e aţă, a clătinat din cap a dejnădejde. Din dejnădejde inima i s-a prelins pe linguri. Şi a făgăduit că îi dă totul înapoi Dumnezeului, îi dă inima şi viaţa ce-o are înlăuntru şi în afara trupului, de la zâmbet la lacrimi, totul numai să îngăduie încă o dată îmbrăţişarea. Igor a pus în traistă lingurile cu Dumnezeul pe ele şi a venit în oraşul meu. Eu cumpăr lingurile pentru mama şi-l îmbrăţişez pe Igor. Igor plânge în timp ce în mine zvâcneşte speranţa. Cu ea am gonit visurile. Toamna asta mă fac lingurăreasă. Mamei o să îi curgă inima pe Dumnezeul din linguri.

Lady Leinad in sorrow

A fost odată o tânără fată şi un prinţ....

Cu duhul morţii învăţat-am să iubesc a vieţii pană

E plin vazduhul sufletului meu de-o umbră ivorie

Citeşte-mă şi învaţă de nu cunoşti amarul

De mă întrebi ce-i moartea, cântec de leagăn, îţi voi spune

O îngeră ce sângeră de suliţi

Cândva cu mugurii de vişini mă jucam...acum de frunze palide se scutură trecutul

Aştept cu lăutarii cerului să vii ca să mă ceri

Nu unui om ci unui înger i-am dat mâna dreaptă

Aştept în prag năluca ta să treacă. Aprins e felinarul

Iubite, dar, răsari în calea mea şi plimbă-ţi paşii pe ale căror urme voi călca

Tu mă veghezi cuminte; cu două braţe ce nu se văd mă prinzi

Mă îngenunche dorul dar din genune imi vor creste aripi

Spune-ţi-mi ochilor povestea voastră şi buze nu clipiţi nimic cu vorba seacă

Pe chipul alb stau doi străjeri ce par căprui dar te înşală

Din piept îmi scot suspinul şi îl prefac în rugă

Din ceruri al meu mire îşi pleacă ochii peste ochii mei

Departe eşti şi rece precum zarea; nu simţi în mine clocotul ?

Ridică creangă ale tale plete ca să îl văd venind

La valsul Anastasiei pofti-mă-vei cândva

Privi-voi veşnic peste umăr al tău umăr

Jurnalul unei tinere vaduve

             I. Scrisoare către mine

Ar fi cazul să mă adun de prin foi înainte de a le risipi vântul. Ar fi cazul să mă apuc iarăşi de viaţă dacă moartea nu o pot epuiza cu gândul. Când eram încă pruncă în casa bătrânilor mei o ajutam adesea pe mama să deşire ilice din lână ca să ne facă ciorapi călduroşi. Îi uram ca pe ciumă. Ciumă n-am avut niciodată, dar scărpinăturile de la acei ciorapi mi-au prisosit în copilăria mea ruşinată de la buna creştere. Deşiratul ilicelor şi desfiratul sulurilor de mohair din care îmi lucram de după gât ca o lele bentiţe colorate m-au ajutat să buchisesc tainele răbdării şi să îmi grăiesc în mine gânduri fără buze. N-aveam să ştiu atunci că aşteptarea morţii e o răbdare. Cine rabdă răbdarea în lupta cu moartea zileră pe feudele pământului, demn e de viaţa ferice de dincolo. Dincoace nu rămâne nimic de ei nici măcar numele. Puţini au fost eroii de război ale căror porecle incerte au rămas scrijelite pe pereţii bisericilor. Doar în acele biserici unde babele şi moşii n-au învăţat să citească nici în secolul de faţă.

Iar eu tac cu răbdare. De un an trag ca o catâră slabă şi bătută de stăpân o cruce. O fi din lemn de maslin de-o simt aşa de grea că mă deşeală. Dar nu-i chin. Mai vai ar fi fost să nu am crucea, văzul în ceaţă şi drumul în clin. O duc agale, târâş, alteori alerg cu ea în cârcă cu paşi săltaţi de parc-aş vedea la câţiva metri mântuirea ca o umbră albă la care sper şi după care mă tângui. De un an. Am mai zis. Şi pe mântuire o cheamă la masculin Daniel. Dar eu nu îi zic aşa. I-am întors numele. Toate parolele din mintea mea sunt nume şi cuvinte întoarse. Pentru că eu cred că nu trăieşti înspre înainte ci înspre înapoi. Nu te duci nicăieri, ci te întorci la o matcă. Mai departe care matcă, habar n-am. Dar să te duci, unde să te duci? Ca o minge cu elastic agăţat în gămălie eşti aruncat în lume şi nici n-apuci să te izbeşti de vreo tâmplă ca să spui şi tu „au!” că  te şi trage aţa înapoi. Eu nu mă supăr. Leinad însă, nu mă dumiresc dacă e împăcat sau nu. Crucea pe care o purtam dimpreună s-a rupt pe dindouă. De la fulger. Pe el l-a fulgerat, pe mine m-a trăsnit.

Deja e azi. Şi eu credeam că mai apuc să închid ochii până la azi-ul de mâine. Nu-i nimic. E bine că a venit aşteptatul azi. Nu mă scol încă. Plapuma alunecă de pe picioare, pleoapele alunecă şi ele dinspre sprâncene înspre globul obrazului. E linişte când astup orificiul bombat al ochiului. Răgazul sufletului meu din cazna dorului de Leinad e oleacă de uitare când timpul îşi pune funinginea pe mintea mea, dar inima n-o poate păcăli nicidecum cu înnegriciuni ale memoriei. Amintirile nu stau în cap ci în inimă. Azi voi juca un rol după ce mă vor îmbrăca în alte straie şi îmi vor vărui fruntea şi buzele mi le vor păli cu mai ştiu eu ce nuanţe de toamnă. Aşa mi-am imaginat. În sac de tul negru şi corset negru şi ochi de cărbune negru şi desuuri negre. E frig afără căci toamnă prelungă. Iar eu sunt o jună văduvă în doliu. Foarte jună.

Fotografii baroce, i-am spus fotografei. Culmea! Îşi dă licenţa în pictură pe subiectul morţii. De ce nu, până la urmă? Ce tot atât tabu despre moarte? Dar despre pedofilie nu vă mai e ruşine să vorbiţi? Acelaşi semn interzis s-a pus şi pe rugăciune. O lume idioată pentru că filozoafă n-a fost niciodată. Cu mici excepţii. Dar s-au dus şi acelea pentru că au ştiut unde le e locul. Ei bine, sunt contemporană cu tine şi viaţa m-a ales să fiu un Celălalt în sânul lumii în care trăieşti şi tu. N-ai decât să mă accepţi, fiinţă naturală cu râs şi dans şi ignoranţă. În mijlocul oamenilor săltăreţi la coarda vieţii, eu am îndolieli asupra originii noastre comune căci nu le mai împărtăşesc nici râsul, nici dansul, nici ignoranţa. Toate acestea sunt mărturii ale unei minunăţii de vieţi căzute în genunchi. Şi cât de tânără e vârsta mea pusă deja laolaltă cu suspinul bătrâneţii! Când ei aleargă şi spumegă precum bicarbonatul în oţet, eu mă feresc de graba lor să nu-i împiedic, să nu-i întârzii din fugăreala dorinţelor mari. Oamenii vor multe milioane de gunoaie sau de fâşii plastifiate ca să cumpere gunoaiele în care vor fi înmormântaţi. Mă iertaţi de lăcomie, dar vreau să fiu şi eu milioanară în bogăţii de cuvinte rare, cuvinte de artă, milionară în iubire şi copilării, în poveşti şi în pulsaţii energice ale vieţii până la distrugerea definitivă a bliţului morţii. Milionară în credinţă şi în aventuri mistice. Cred totuşi că aventura văduviei mă va lecui de toată această lăcomie. Iar pe oameni îi va lecui încetul cu încetul văduvia pământului de Dumnezeu. A început deja de multişor să se-nvineţească pe alocuri şi cenuşiul va da curând în negru. 

Nu-mi place negrul, desigur. Nu acum când îmi e băgat pe gât până în măruntaie. Dar am nevoie de el acum ca să îmi astâmpăr verva de a da noroc cu stihia morţii. Baroc fashion, spuneam, ca un Join me in death a celor de la HIM. Sau mai ales Love’s the funeral of hearts. Mă amuză copios băiatul ălă cu fes negru de aurolac pe cap şi ochi machiaţi cu tuş care crede că joacă şi se joacă de-a profunzimea suferinţei pe scandalul de Youtube. Prefer muzica psaltică, totuşi. Un grup Nectarie, Byzantion, soi de Guns N’ Roses cu îngeri nebandajati la cap. Prin vocea psaltistului, aleanul capătă parcă mai curând mângâiere de la Cel Tânjit de sufletul topit. Mai ales la miezul lunii când urlă nesomnul ca vârcolacul întemniţat.

Aveam nevoie de un gadget pentru şedinţa foto. Locaţia a fost uşor de ales numai de voi reuşi să-l mituiesc pe paznic să ne lase! Ne milogim noi cumva, mi-am spus. La cimitirul Bellu e perfect. Mai multe opere de artă lite- şi non-literare decât ţeste linse de câinii vagabonzi. Ideea îmi aparţine, mulţumesc pentru laudă. Leinad mi-ar spune că sunt dementă şi mi-ar trage şi vreo două jap-jap la fund să îmi dezmorţească picioarele ca să mai trăiesc cu ele şi pe pământ că doar s-or fi săturat şi norii de ele. Dacă nu aş fi o fătucă educată în ale duşului zilnic, mai că aş zice cum că de la miros de picioare nespălate ar fi toată poluarea planetei. Nu e cazul de faţă. Cum paradoxal, în cimitirul acesta lustruit n-aş avea nicio şansă să îmi gasesc accesoriul meu baroc a trebuit să caut o cale mai scurtă. Nimic mai simplu. O aveam pe draga mea Elay care are un frate student la medicină care îl are pe Urmuz, animalul lui de companie.

-         Ma belle, unde ne intalnim să ţi-l dau pe Urmuz?

-         Poţi la şase la Universitate?

-         Nu prea.

-         Şi cum facem?

-         Ţi-l las la portarul şcolii.

-         Ma belle, eu am coferinţă la doctorat şi curs diseară, ajung târziu. Nu-i idee bună.

-         Nu-i bai. Portarul e toată noaptea acolo.

-         Şi ce-o să zică?

-         N-o să ştie nimic.

Iata-mă şamaniţă aparent inocentă punând la cale vreun ritual voodoo cu motiv decorativ: craniul unui nene supranumit Urmuz. Nenea e anonim desigur. În felul acesta şmecheresc al omului care se descurcă în orice situaţie de parcă ar fi român, mi-am împins prietena, profesoară nevinovată la o şcoală de pitici să intre în circul în care mă pregăteam să intru eu eroină. Seară, adică aseară, râzând ca o tută după ce am coborât din maşină, îmi legănam paşii spre şcoala care îl gazduia pe Urmuz. Nu-mi venea să cred că eram pe punctul de a profana căpăţâna secată a unui mort. Zău că ma simteam ca la teatru. O tânără văduvă în drum spre un craniu ( care, a propos, are şi măsele) ca să facă fotografii baroce în cimitirul Bellu. De râsul curcilor sau de tragediile anticilor. Îmi venea şi să plâng şi să râd. E clar că sunt scrântită şi nu la picior, îmi spuneam. Nici măcar de groază nu pot să fiu când râd ca o căscăundă. O auzeam pe Elay şoptindu-mi în ureche Dusă eşti, ma belle!. Însă eram mult prea preocupată să îi spun lui Urmuz ce locşor calduţ îi pregătisem. Jur că n-am avut coşmar. Nici n-aş fi avut cum că doar n-am dormit. Aşa m-am aput să scriu. E terapeutică treaba. La ce bun să dau banii pe psiholog? Scrie, domniţă, ce-ţi trece prin tichiuţă că e mai ieftină hârtia. Curentul ceva mai scump căci am învăţat să scriem virtualiceşte în atâtea nopţi de nesomn, dar nu sărăceşte săracul dacă-şi cumpără un nasture de rezervă când are cămaşa intreagă.

Restul pe mai târziu, amice, că fac cearcăne şi se duce machiajul de râpă. Bună dimineaţa, noapte dragă! Aleluia somn!

           II Scrisoare către Urmuz

           Mon cher crâne, de ce te-or fi botezat aşa? Urmuz ? Oi fi avut şi tu, nefericite, o viaţă la fel de urmuziană ca a mea şi ca acelui literat din întâmplare care s-o fi prăpădit tot din întâmplare prin suicid ? Eu nu m-am gândit la asta. De ce să mă sfârşesc când nu m-am început eu ca să am dreptul asupra mea ? Cum, Doamne iartă-mă, o fi ajuns hârca ta în pâlnia palmelor mele? Bănuiesc că nu mai eşti al nimănui de ai ajuns la hatârul unei zăpăcite ca mine. Lasă, nu te înfuria şi nici nu încerca să mă sperii. Tocmai a plecat moartea de la mine. Am băut un vin împreună. Negru. De tescovină. E drăcoasă foc când povesteşte. Fac duşul de chemare a somnului şi voi citi acatistul pentru cei adormiţi. Dacă ai bunăvoinţa să îmi treci prin gând adevaratul tău nume căci pe cel de scenă îl cunosc deja, te voi pomeni cu drag pentru câte ai îndurat de la o pagubă de fată cu idei sanatoriale. De nu, să ştii că Urmuz nu-ţi vine asa de rău până la urmă. Dincolo de măselele de fumător – iţi acord totuşi sexul masculin fără să ştiu o iotă despre identitatea ta – scalpul tau e deosebit de … nu ştiu cum, eşti ca o nucă cu pojar din material solid de stâncă. Posibil că mă înjuri de dincolo pentru aceste analogii nu prea în favoarea adevăratei tale frumuseţi de craniu, posibil că mă compătimeşti sau posibil că râzi laolaltă cu mine. Zorba dansa la moartea copilului lui, eu râd a tragic la moartea soţului. Are ceva mitic şi mistic moartea înlăuntrul mişculaţiilor ei. Nu poţi să zici că trece neobservabilă ca naşterea unui suflet într-o familie săracă unde alte zece suflete piţigăie de foame. Dar se face invizibilă când te buşeşte ca un TGV în plin. E comică. O sperietoare de ciori care pe cioara asta spectatoare cu rol o amuză până la lacrimi. Urmuzule, tu ce-ai făcut când ai murit? Pe tine cum te-o fi plesnit? Uşor ca o fecioară de-ţi lingeai gândurile de atâta linişte sau te-ai zbârlit cu fiori să o vezi ca pe Smolitul drac? Offff! Nimica nu spui. Mă plictiseşti. Stai şi te uiţi la mine, flegmatic, cu ochii ăştia scobiţi, ma rog…cu restul de arcade osoase. Mai degrabă mi-ai spune cum te rugai tu atunci cand plescăiai din buze. Nu te rugai ? Hanţ ! Vezi uşor că-ţi pierzi frumuseţea de măsele! Bun, notăm 0-1 pentru mine, tu necredincios, eu ştiu totuşi o rugăciune. Plus psalmi. Şi pe dinafară, chiar. Şah mat. Tu es foutu. Măi Urmuz, dragă, nu ştii tu că rugăciunea te face om frumos? Rugăciunea albeşte. De-aia or fi negrii negri. Pentru că nu se roagă. Rugăciunea e ca suflul. Inspiri ziua prin toţi porii trupului putregaie de păcate şi apoi le expiri seara la rugăciune ca pe nişte flegme. E tratament bun de scos drăcoveniile din tine de-alde capricii şi încă mulţi alţi viermi care s-au strămutat din intestine la nivelul sufletului. Sau crezi cumva că eşti lipsit de suflet? Atenţie, stimabile, mai bine să fugă dracii de tine decât să nu te mai iubească nici sfinţii din cer! Deci, acum că ai intrat pe mâna unei zăltate, care mai şi crede în viaţa de dincolo, trebuie să te pleci. Nu te pot lăsa în starea asta dezagregată de necredinţă. Cum ţi-ai luat deja locul de veci, trebuie să înveţi să te rogi, fie şi post-mortem. Încuviinţează! Approved. Grozav. Să-ncepem! Eşti viu şi te apleci să îţi faci metania. Stai un pic. Trebuie să te ţes cumva, să-ţi pun ceva carne şi piele pe oase, să te configurez. Mie? Nu, Urmuzule dragă, nu mie te rogi. Domnicului! Cum? Păi spunem aşa: Ţesătorule Doamne, căci El te ţese, de fapt; deci...

             III. Scrisoare către Domnul

 Ţesătorule Doamne, căci Tu ţeşi duh în om şi peste oameni, înnoadă-mă la firul ivoriu al cerului nearătat. Sunt obosit şi vinovat de vana oboseală a păcatului înghiolditor. N-am unde să îmi aştern în pace nedumerita hârcă. Lasă-mă, Doamne, să mă ghemuiesc în pântecul palmei Tale ca-ntr-o găoace puiul şi cu geana milostivirii Ei, să-mi mângâie obrazul Maica. Lasă trupul meu să fie mraniţă pentru semănătura Ta. Pune graniţă între vieţuirea mea şi urâtul din vazduh. Frământă-mi duhul cu mâinile Tale şi răsuceşte-mi mintea precum colacul spirală către mântuire.

Leagă-mi, Doamne, vreascurile necumintei mele vieţi în mănunchiul cuibului duhovnicesc. Sufletul meu precum grâul să se risipească în pâinea pe care Tu o înmoi in saliva Ta spre Facerea omului nou. Dă-mi a mă curăţi prin cuminecătura nesfârşitei Tale mile căci, Doamne, mă tem de sângele si de trupul meu. Nu îmi vântura în fum sărăcăciosul meu suflet, ci oblojeşte-l Tu prin Cuvânt căci eu nu m-am învrednicit de el. Desfoaie-mi Binele inaintea năzuinţelor mele. Fă-mă să văd cu sufletul atunci când ţin trase obloanele ochilor şi să fiu oarbă la lumina zilei. Dă-mi, Doamne, panoplia credinciosului, să nu ducă lipsă braţul meu de sabia milosteniei şi nici vorba mea de suliţa adevărului împotriva celui ce-mi vrea pieirea in scrum.

Doamne, precum un fir de izmă m-ai răsărit din ţărână, iar eu precum un mistreţ am răvăşit şi locul şi bunul răsad. Cred, Doamne, că Tu mă iubeşti ca un Dumnezeu aşa cum eu ca un om îţi greşesc. Saltă-mă din inăspritul întuneric şi trezeşte-mă în noul parcurs al vieţii de după viaţă.


IV  Scrisoare catre Leinad


Iubite, dar, îţi drămuiesc din gânduri zmeie...căci am tăcut în mine şi vorba mi se-ncheagă. Tu ţi-ai închis ochii într-un somn în care doar îngerii mişună ca să aducă înştiinţare de la Domnul sau demonii ca să sperie cu furca. Dar esti candid şi smerit, putinţă nu-i ca să te caute vreun diavol. Iar pentru ce-ai greşit cu voie fără voie, eu sunt aici cu-a rugăciunii mătură să scutur trupul tău întămâiat. Ai fost cerut să intri în noua viaţă şi-ai cunoscut cosaşa înainte de vreme. Nu-ţi fie frică singur, urmează-ti drumul nestingherit de paşii ce încă rămân pe pământ. Paşii aceştia se duc pe a lor cale, iar din a ta plutire să nu te-ntoarcă nimeni. Tu să fii înalt şi ascultător de al tău înger ca să te regăseşti uşor din rătăcirea momentană. De vezi deja lumina, cuprind-o cu-a ta minte, de nu o vezi încă la răsăritul tău, o caută până, păşind în bezna goală, te vei izbi de ea. Să crezi în ceea ce-ţi va spune, de are harul Binelui. Şi lasă-te condus în veşnica speranţă a creştinului ce-ai fost. Nu vei greşi. Te voi urma când timpul meu subţire dintr-un puseu de viaţă se va dilata în eternitatea geamănă eternităţii tale.

La tine în chilie nu-mi este mie dat ca să pricep ce e. Nu-mi va fi poate niciodată cu îngăduinţă să-ţi mai calc pragul ca să m-nveţi iubirea. Nu fac eu parte din tagma fecioarelor ce împletesc bundiţe din lumină călugărilor sfinţi. Şi nici prea înţeleptă adeseori n-am fost. Cândva, îţi fui fecioară şi-n schimbul gurii mele tu mi-ai dat văzul şi căinţa; ba chiar cuvinte răcoroase pentru jăraticul de dinlăuntrul meu. Iată! Nesmerita ta începe al smereniei parcurs. Ajută-mă să-l duc până la capăt! Am inima zdrobită sub greutatea dorului, dar zâmbetul pe buze şi veselia înţeleaptă ce mi-ai lăsat în testament. Surprinsă sunt de-atâta bogăţie ce-am primit.

Ascultă-mă aşa cum fără să-mi vorbeşti aş vrea să te ascult! De-am plâns prea mult şi încă nu pun capăt, tu mă iartă. De-am fost mai zbuciumată şi m-am pierdut cu firea, nu mă osândi. Eu mai greşesc căci încă sunt umană şi merg târând de glezne al meu păcat dintâi. Şi de-aş putea să te despovărez de a ta judecată, nu aş tăgădui. Dar cum să-ntorc eu – fată proastă - pecetea legii? Să o-nţelegem deci cu acceptarea şi demn să o-mplinim!

Mărturisesc: conştiinţa mea se zbate pe nicovala păcatului de-odinioară. Mă freamătă mândria ce rău îmi pedepseşte umilinţa. Oarbă de mândrie n-am căutat să te-nţeleg, însă, scriindu-ţi Leinad, pătrund mai bine ale tale ziceri. Te-ai frânt precum o pâine în abur de iubire şi în slava iubirii fără de măsură trebuie să dăinuieşti etern. O altă cale pentru tine, refuz să o prevăd. Îşi dorea demult copila din trecut să scrie despre tine. Nemernica de-acum îţi scrie însă şi vreau ca tu să-nchipui în fiecare literă o îngăimare de iertare. Şi-n fiecare lumânare ce-ţi aprind aceeasi rugă. Căci preţuirea fiinţei se face doar în lipsă. Pe pamânt viaţa scoate la iveală doar gesturi mărunte şi trăsături dure. Adevărata viaţă lasă în urmă eroi cu arme şi scuturi. Tu ai fost scutul meu. Va trece timp până ce pielea mea va prinde iarăşi crustă ca să îşi facă scut.

            V. Scrisoare către Leinad

Urmuz s-a intors la destinatie. Livrat în siguranţă la aceeaşi gheretă de unde l-am recuperat prima dată. Acelaşi paznic neghiob cu aceeaşi mutră. De om cultivat in ale principalelor scursături ale oraşului. Dacă s-a întrebat vreo clipă ce era în cutia scotchuită, cu siguranţă nu a ajuns atât de departe; adevărul i-ar fi scuturat toţi perii măduvei spinării. Mesaj incognito către Elay: „ Urmuz e pregătit pentru întoarcerea la baştină.” Apoi uitare şi reînmormântarea lui Urmuz în taină. Mare sărbătoare o fi fost pe el la regăsirea calcaroaselor sale oase si a coastelor care i-au protejat o vreme colicii din burtă. Craniul nu mi-a arătat însă nicio urmă lăsată de colicii din creier. Posibil că mintea nu i-a sforăit mai mult decât apa minerală. Ignor. E dus la locul lui. Ca Leinad de altfel.

Tot omul are un loc în lume. Mai multe spaţii, mai multe proprietăţi şi mai multe hotare, dar un singur loc. La adâncime de câţiva stînjeni de la nivelul mării. Nimeni nu este lipsit de locul şi nici nu va fi sărăcit de o viaţă de dincolo. Însă, vezi tu, locul pe care îl ocupă fiecare în această viaţă trebuie că este invers proportional cu locul pe care îl va ocupa la cina Mirelui. Căci scris este şi în legea sfântă: „Cine se va înalţa pe sine, se va smeri, iar cine se va smeri pe sine se va înalţa.” Aşadar coboară-mă omule şi, îngeră, ridică-mă prin simplul mecanism al mântuirii. Să-mi ia dijmarii morţii şi ce nu am căci ce aveam s-a dus pe malul sâmbetei să-şi scalde veşnicia depărtată. Tu du-te, eu rămân să dau lăstar. Tu fii o vâlvătaie, eu stau absurdă în absurd să mângâi aerul spunându-i că e cald. Şi ce n-am vrut să fie, nimic n-a însemnat pentru a firii vrere. Nici firea Voii n-a fost mai domoală. Mai bine să nu gândesc de ici încolo şi să primesc ce e. Puţin sau rău sau întuneric. Sau golul rânduit.

A cântece celtice răsună viaţa mea de la un timp încoace. În niciun caz a jale sau a bocet. Ci balade adânc de triste de pe alt tărâm. În dosul ochiului mi se aşterne acest cânt. Şi când văzul nu mi se îngreunează de distorsiunile baroce ale cimitirelor, se lasă dus pe drumuri fără de întoarcere ca trena unui lung ev mediu. În acest ev, mă prind a-mi coase pleopele cu propriile gene. Nu e noapte sub pleoape, îmi spune îngera, ci numai filamentul de spirit aprins tremurător. Închide-ţi ochii des şi vei vedea cum sufletul ascultă tot ce-i spui. Trimite-l la plimbare pe o apă şi-şi va lipi obrazul de stratul neted ca mătasea şi vernil. Pe ape ce nu-ngheaţă şi-apoi prin şurele de nori gălbui se zbenguie şi Leinad cu pruncii îngeri.

 VI. Scrisoare către mine

Întinsă pe spate cu mâinile încrucişate peste sâni îmi ascult ieremiadele inimii. Stâlcită sub cazna lipsi lui, inima mi se preschimbă când într-un pui de prepeliţă ce urlă după mamă când într-un vultur ce stă să-nfaşte de durere cârmuitorul neputinţei.

S-a stins odorul tău, îmi spune luna topită în indigoul nopţii. Silenţios a dispărut ca o cometă plesnită de palma Hotărâtorului. Dar ca un jar ce încă clocoteşte sub zăpadă, el încă clocoteşte în mine. Mi-au fost tăiate sforile şi am căzut pe scenă şezând lângă un mort frumos din cale-afară. Să râd îmi spun, să dănţui ca bachanta la nunta lui cu luna. Palidă. Ce teamă şi ce zbierăt! Ce clipă nefirească!  E vis, dar mă trezesc. Şi dacă mă trezesc si nu e vis? Dormind să ies din vis nu-mi este cu cătare şi nedormind în vis nu pot intra să schimb ce-i dat să fie vis. Dar dacă-i vis, există şi-o trezire! Nu-i vis, e viu şi eu sunt încă moartă. El doarme; eu veghez, dar el dormind veghează peste visul meu. Nu mişcă, dar e cald ca norul de iarnă din stropii cui îşi face haină frigul. Îl mângâi atingând sprâncenele ce nu se mai încruntă. Îi ascult pieptul. Bate toaca. Să mâ întind alături pentru că mă doare. Nu ştiu ce e. Ceva ce nu a mai durut până acum. Aştept să se trezească ca să îi spun din somn ce vis avut-am eu când el dormea şi eu stăteam pe al sau umăr trează. E mort în cuibul lui în care eu sunt vie. Tăgăduiesc ceea ce pare. E Angst. E iremediabila cărare ce duce şi nu-ntoarce. Să salt din vis? Dar el e lângă mine...e drept, e breaz, e brav, e blând. Nu-i brâul desfăcut. Leinad, sunt moartă eu şi-ţi scriu din conştiinţă? Leinad, visează oare moartea că e vie când îşi stânge snopii ca o ţoapă? De-am să-l sărut cu buzele, cu ochii n-o să vadă, de-am să-l ating cu geana, cu tâmpla n-o să creadă...că-i viu şi eu sunt moartă. Leinad, visează.

VII. Scrisoare către mine

Fotografiile-mi baroce mi-au fost transferate tocmai înaintea Craciunului. Azi dimineaţă. Crăciun de basme înnourate. Mă uit la ele cu ochi străini căci nu ştiu cine e ţarina de acolo, aşa vestuită cum e şi schimonosită de o durere nevăzută. Nu-i văd durerea pentru că ea insăşi e durere. Despre mine vorbesc? Mine?, răsună surd în mina năruită dinlăuntru. Întocmai. Aveţi grijă! Din cuşca lumii am scăpat şi nu ştiu unde merg sau pe cine voi muşca. Obişnuiam să muşc odinioară şi să-mi încleştez dinţii în aşa hal ca falca încordată a unui pitbull. Când sufeream sau când simţeam aproape umilinţa. Găsiţi în libertate un animal pe cale de expediţie în muzeul prafului din trup uman. Adică la coşul de gunoi al sufletelor. Ce minunat trebuie să fie să te despoi de toată şuba asta grea de carne macră şi de pietroasele oase pentru a putea experimenta somnul în poziţia de plutire pe burtă când ajungi să fii mai uşor decât de aerul. Oricât post aş ţine tot n-aş reusi să îmi rarific piele, vene, carne, oase în aşa măsură încât să mă întrec cu oxigenul în consistenţa uşoară.

Fotografiile acestea mă încântă pentru că exprimă ceva ce am în posesie – suferinţa care nevoit mi-a devenit o a doua natură. Ca o lipitoare s-a ataşat de sângele meu dulce şi stă la supt precum viţelul lacom. Mă slăbeşte. „Dar eu şi mai puternică mă scol din patul meu. Care a fost al nostru. Naguère. Motolit e încă cearşaful. Deşi la înmormântare cu lenjerie ca de nuntă am netezit patul spunându-le să mi te aducă acolo rece ca de gheaţă. Când eu eram mai rece, frecându-ţi mâna în disperare ca să te încălzesc. Şi te trăgeam de gene (ce gene lungi şi curbe!) ca să te văd clipind. N-am mai zărit cele două măsline verzi ce stau acum sămânţă sub pământ. Cel mai frumos adormit cu putinţă ai fost. Păcat că nu mi-a dat prin cap să te fotografiez atunci aşa cum ne-am fotografiat împreună în oglinda de la muzeul Fraţilor Lumiere din Lyon; una dintre fotografiile mele preferate este aceea. Nu-i nimic, rămâne mai tainică imaginea ta în sufletul meu şi oricum află cât sunt de invidioasă ştiind că tu eşti mai frumos. Cu cel puţin o tonă de frumuseţe superior acum. Ai milă şi nu-mi dispreţui la coada ochiului un prim rid. De la expresia plânsului se prea poate a fi. Îţi mulţumesc, nu prentru rid, desigur, ci pentru miligramul de înţelepciune ce îl însoţeşte.” De pus într-o scrisoare către Leinad.

Fiecare fotografie are o mică legendă; iar toate în ansamblu decriptează hieroglifa vieţii: de unde vii - bombatul pântec al pământencei maici - şi unde te întorci: în scurta scobitură de cazma. Acuză-mă de sunt mai crudă ca un medic care îi pune pacientului pe buze un Adieu; dar nici mai optimistă ca popa în sutană nu pot fi. Deci înţelege, omule, cât  eşti de fericit când nu dai de bau-bau  stând piezis în drumul tău senin.

 „Tocmai aici v-aţi găsit şi voi să faceţi fotografii?” Ehei, nenea de peste gardul cimitirului, de-ai şti tu câte în lună şi în stele dincolo de pridvorul văzului dumitale....Mi-aduc aminte scena aceasta fără să ştiu de ce o invoc. Năzdrăvanii ceia de dinafara cercului morţii m-au tulburat serios în gătirea mea pentru shot-urile photo. Timiditatea e încă o mare calitate la mine. O fi unica? Posibil. Cert este că va trebui să fac ferfeniţă adică delete fotografiile cu domnul Urmuz ca să mai am o leacă de lecuire de la dragul meu duhovnic pentru pace sufletească şi speranţă de mântuire întru Domnul.

„ Fata mea, îmi spuse, păi cine te-a pus? La ce îţi folosesc ţie aceste fotografii? Păi tu nu ştii că eşti Fiică a vieţii prin Hristosul Care a călcat moartea ca să dea viaţă veşnică, şi încă ce fel de viaţă? Fericită în sânul Lui Avraam tuturor păcătoşilor. Păi tu pe cine ţii în mână? Pe cel pe care L-a infrânt Hristosul? Nu te mai gândi, fătucă, la prostii de alde chipuri căci moartea trebuie să fie dorită ca să te întâlneşti cu Domnul şi cu cel al tău; e o punte şi atâta. Cât aşteaptă sufetul şi se zvârcoleşte în trup ca să se întoarcă la Cel ce i-a dat suflu? O viaţă, bietul! Şi apoi când în sfârşit iese din temniţă, se scutură bucuros de praful ce-i rămâne pe tălpici şi dus e ca săgeata. Deci ia aminte şi cuminţeşte-te de vrei să mai pui Sfântă Împărtăşanie pe limbă.”

Aşadar ctrl A delete şi mâine în ziua sfântă a Crăciunului nevrednică îmi voi primi raţia de bucurie maximă spirituală: sânge şi carne de Dumnezeu. Hristosul n-a pus bucăţică de carne de animal pe a Sa limbă, nici cu boabă de vin nu şi-a uns cerul gurii şi El e Dumnezeu, dar omul că e prăpâdit de om cu hrană din Dumnezeu se împlineşte. Tu, Doamne, iartă pe cei ce refuză să se addape din jertfa Ta!

VIII. Scrisoare către Leinad

Cel mai deştept cedează, îmi spuneai. Învigătorul nu este cel ce câştigă, ci cel ce mulţumeşte cerului pentru învăţămintele trase din pierderea suferită. De aceea, nu oricărui duh îi este dată duhovnicia şi nici orbului nu-i este cu putinţă să îşi cunoască orbirea sau pruncului pruncia. Oare ce culoare o avea vederea? Dar goana? Goana ta după iubire repede transfigurată în goana după foarfeca ursitei. N-ai răzbit. Călătoria-ţi s-a petrecut în trapul timpului – urâtă bestie cu saizeci de picioare. Ai străpuns membrana ce învelea celalaltă lume într-o clipită de nesimţit. Mă întreb adesea cum te-ai regăsit acolo şi cum te-ai raportat la aici-ul pe care deja nu-l mai împărtăşeai. Erai încă aici în chip imaterial, dar cu aceleaşi gânduri şi simţăminte sau trecerea a fost bruscă? Nu-mi răspunde; nu văd niciun folos să ştiu ce nu mi se cuvine minţii.

Eu sunt încă în timp şi în spaţiu, tu afară din ele. Sufletul meu statorniceşte încăpăţânat în bâlciul scălâmbaţilor, duhul tău e întregit aşa despaţiat şi destimpat cum se găseşte în salaşul dintru al treilea cer. Dar, precum aerul despicat de suliţa lui Solomon îşi vindeca rana despicării fără urmă, asemenea uni-ne-vom la noua cântare a cocoşului. Iubirea noastră iscată din scântei de rugă se desăvârşeşte prin depărtare şi ruga n-are căpătăi. Dacă i-ai fost drag cerului aşa cum îmi eşti mie, înţeleg prea bine de ce a poruncit să laşi legea pământului. Cu ce drept să te reţin din mersul ascendent? Nu ar putea pădurea niciodată să se încline invers adierii vântului. Departe fiind de nici nu pot să mi te mai închipui ochilor, rămâi aproape şi fi-mi sfetnic în al nopţii ceas când crucea imi atârnă greu pe obrazul drept de astă dată.

IX. Scrisoare către Leinad

Un singur lucru vreau să-ţi aminteşti: îmbrăţişarea noastră după rugă – sfânt tablou purtat sub sân mai aprig ca pe-o amuletă. Ne aşezam timid în genunchi şi cu palmele împreunate ne sprijineam braţele de braţul canapelei. Gândul ni-l torceam după firul credinţei şi privirea ne-o aplecam uneori în pământ, alteori o agăţam de gaica icoanei Botezului Domnului. Ca doi copii din cale-afară de cuminţi purcedeam în rostirea mută a rugăciunii noastre mai multă, mai scurtă, după cum ne îngăduiau pleoapele. Tu terminai primul, îţi şopteai ca de obicei rugăciunea inimii şi îmi atingeai uşor genunchiul drept pentru a mă anunţa că e gata. Nu spuneam vorbe, nu citeam cu glas, dar ruga nostră avea tainic mers prin stele. Îmi era tare drag să ne rugăm împreună căci simţeam până în vârful firului de păr deplinătatea acelui moment al sufletului ce se trezea ca să-şi adoarmă trupul legănat. Ca un copil ştrengar, spuneam repede Aminul de nerăbdarea îmbrăţisării ce mă aştepta la finele fiecărei rugi. Atâta căldură găseam atunci în braţele tale, copilul meu de joacă! Nimic n-ar trebui să mai cer Cerului vreodată căci mai rar suflet de om aşa fericit cum eram eu atunci! Îngerii în Rai au aripi, îngerii pe pământ au braţe şi binecuvântate sunt fiinţele ce le stau în preajmă căci nu cunoasc setea mângâierii.

X.  Scrisoare către Leinad - Dricul

Aie! Ce şuieră vântul ăsta printre ramurile mele golaşe. Ultimele patru anotimpuri s-au petrecut unul după altul într-un noiembrie stagnanant. Nuielele salciei s-au zgribulit toate în cotorul târşului cu care strâng frunzele căzute ale trecutului înăbuşit în pâclă. Adun imagini virtuale şi, tipărindu-le, alcătuiesc ca un şcolar ierbare cu portrete foliacee. Tu şi noi compus din doi miezi în aceeaşi nucă. Le răsfoiesc des, le consum ca pe ceaiul de duminică după-amiaza. Îmi construiesc o mică avere din toate cd-urile pline ce umplu deja un cufăr. Cufărul din răchită în care aruncam odinioară cărţile citite. Când voi trage poate cândva capacul asupra întregii bogăţii din junii mei ani, te voi numi logofăt de mare încredere. Dar nu voi pune zăvorul niciodată peste ce-am trăit. Cu, lângă, prin şi întru tine.

Cu plâns de nou născut pâtrund în viaţa ce nu te mai cuprinde. N-am să mai cresc, o ştiu. Voi merge şontoroagă către tine cerşind cu mâna retezată un sprijin de la Sfântul Nicolae. Atâta-i de coşmar să descopăr că sunt şi nu mai suntem! Ca în visul-premoniţie a încetării tale. N-am bănuit nici o clipită însemnătatea lui, iar tu ai râs de mine când ţi l-am povestit. În vis, trezindu-mă moartă, s-a speriat sufletul meu de stratul gros de întunecime ca zidul chinesc în care mă aflam eu suspendată. Te strigam ca pe-un Mântuitor privind abisul cum mă prinde. Sentimentul de cădere în puţ era amplificat de toată această baltă neagră în care m-am regăsit nu mai târziu în lipsa ta. Niciun alt vis nu s-a mai prefăcut realitate pentru mine ca acesta, de nu s-ar fi ivit nicicând in somnul meu! De ce nu fu împiedicată clipa? N-a fost prin preajmă niciun adjuvant al nemuririi tale? De fu ispita care te-a aruncat pe sensul invers al crudei vieţi, unde îşi petrecea atunci molcomeala al tău înger? Juca vreo lugojeană în ceruri şi a uitat să cureţe şoseaua pentru tine? La ce bun să îmi mai tocesc creierii la moara lui dacă? Nu vina, ci chemarea Celui Prea mai Înalt de om a cârmuit pionul. Pe tine nu te mai aduce nimeni înapoi. Şi cred că nici tu nu ai vreo poftă să te mai întorci. Escaladează liniştit piscurile până în Shambhala şi nu lua seamă la tresărirea mea când bate clopotul a slujbă.

Am vrut de multe ori să te întreb cum te-ai simţit în lunecarea ta cu dricul tras de-o mânză. Ca-n sanie? Nu-i dreaptă ironia Urechii ciulită la toată vorba ce repede se face potrivnica omului. Ţii minte când ţi-am spus că îmi doream să mă plimbi cândva cu dricul şi cât de fascinată eram văzându-l prima dată? Ca o caleaşcă funerară cu pereţi din sticlă, mi se părea că-n ea e locul nebuniei mele şi povesteam oriunde despre dric spre închinăciunea ironică a celor ce mă auzeau. Tu mă priveai perplex spunându-mi că sunt ca de obicei dusă cu luntrea şi ţi-ai văzut de treburi. Până în ziua când, fără să îl chem, dricul s-a oprit singur la poarta noastră cerând un trup pierdut de suflet. Dricule gătit ca tron cu buchetare de anthurium şi brad, tu mi-ai purtat lumina ochilor pe ale tale roţi şi n-ai primit a zdruncina laolaltă cu trupul lui şi trupul meu pârgav. De ce eşti învrăjbit asupra mea şi nu vrei să mă legeni?

XI. Scrisoare către Leinad

Regret că n-am avut puterea să te gătesc cu propriile mele mâini pentru ultima noastră întâlnire. Alte degete tătare te-au atins ca pe un animal rănit. Ştiu că ţi-au cusut pieptul şi ştiu că te-au tăiat la ceafă, învelindu-te apoi în haine de gală. Am văzut acele mâini de măcelar ce mi te-au înnapoiat fără suflare când eu cu energia universului în vene te lăsasem dimineaţa. Şi pânză s-a pus peste privirea ta neclintită de pe făgaşul ei. Acea privire întorsă către lăuntru, acea privire pe care n-am răzbătut-o niciodată cu gândul. Nu ţi-am uns fruntea şi pavilioanele urechilor cu esenţă de pin care îţi plăcea atât de mult, nici cu mir de nard nu te-am stropit şi nici cu pomadă nu ţi-am netezit părul. Regret toată pasivitatea mea de-atunci. Însă, vezi tu, toată fiinţa îmi stătea ca o moşmoană sub brumă văzându-te neclintit în cutia de bijuterii în care erai pus. Multe lucruri aş fi vrut să fac în acele ultime trei zile petrecute cu trupul tău dacă mintea nu mi-ar fi fost ca scurtcircuitată de neînţelegere şi uimire. Cu uimire îţi mângâiam tăcută sprâncenele perfecte întrebându-mă cum să îţi vindec rana de la mână sau să o acopăr pe cea din obraz. Cum să repornesc motorul vibrării muşchilor inimii, cum să îţi injectez iar în oase substanţa duhului ce se scursese prin orificiul incert al gurii. N-ai răspuns la nicio atingere, nici de te-aş fi înţepat cu un bold în talpă ninic n-ai fi grăit. Trei nopţi te-am descântat, ţi-am urlat numele cu sufletul, te-am şuşotit. Ai tăcut şi vei tăcea de-a pururi pentru ăst pământ. Poate că dincolo de nori ţi se va descâlci şi limba dar graiul nu ţi-l voi mai putea cunoaşte.

A nins belşug la înmormântare. Babele din bubele lor scorţoase şuşoteau că îţi pare rău. Că ai plecat sau că n-ai mai rămas un timp? Whaterver. Contează prea puţin dorinţa când rezultatul e ireversibil. Nu e în viaţă după cum vrem noi. N-a fost nicicând aşa. Credem că prin rugă sau iubire ne refugiem de gheara nefericirii, dar nicidecum nu o putem evita. Mersul tacit spre Judecată  e iminent şi are cu siguranţă un capăt. Pentru unii începutul grabnic devine capăt. Oftez şi poate se va trage cheagul de la inimă.

Din amorţeală m-am trezit abia când am văzut  cum a pus preotul o mână de pământ pe giulgiul alb. Apoi m-au prins smucindu-mă de frică şi m-au dus în loc necunoscut. De atunci nu te-am mai văzut. Când şi când te perindai prin visul meu, ba râzând, ba îndreptându-ţi ochii către cine ştie ce lume. Şi tu ai fost trist, dar cred că începi să te uşurezi oleaca. Mă gândesc cum au început deja furnicile să care bucăţele din obrazul tău ca nişte lele cu ulcele pe cap. E o faptă bună că te-ai gândit să hrăneşti un sector din populaţia subterană. Am încă reţineri gândindu-mă că voi fi la rândul meu hrană pentru coropişniţe. Insectele mi-ai displăcut dintotdeauna. Dar prefer să fiu hrană pentru ghighiuţele din pământ decât putregai în descompunere. Minunată natură! Şi mai zici că nu e Geniu  Cel de sus! Când este viu, cu un bocanc îi e de-ajuns omului să stâlceasă triburi întregi de târâtoare din plapuma pământului, dar odată ce îşi dă duhul, devine meniu festiv pentru  cele ce i se strecoară până în timpan. Or fi curioase lighioanele? Or şti ele că mâncând din trupul tău din sufletul meu viu mănâncă?

XII. Scrisoare către mine

Până la urmă, viaţa asta mă lasă rece deseori. În dimineţile când nu vreau să deschid ochii, se deschid singuri. În serile când somnul nu mă vrea în regatul lui, n-am decât să beau litri de ceai de tei şi levănţică. Degeaba. De ce eu aici acum şi pentru cine? Aiurea. Mă las păgubaşă de gândit, mi-am spus de multe ori. Resimt viaţa ca o obligaţie faţă de Tatăl pentru mila Lui de a ne fi creat. Dar eu nu-mi amintesc vrutul creaţiei. Cine ştie ce naiba o fi fost înainte de placenta mamei? De-aia o fi prescris Domnul în genetica omului toată această istorie a liberului arbitru pentru a Se revanşa de naşterea noastră forţată sau necesară? Dacă Tatăl e Bun, de unde o creaţie ce de dovedeşte a fi rea? Spurcată sau spurcătoare a tot sâmburele curat de univers cu care vine în contact?

Eu cred că Tatăl trebuie să fie Bun, dar mai multe nu înţeleg despre furia ce cade în şi peste tot omul. Când furia aceasta se coboară în  jgheabul lăuntric din care omul se adapă, nimic nu-i mai trebuie de la nimeni. Sufletul, firavul, îi pârâie când norii stau cu burţile pline peste el. Nu mai vede pe unde să scoată capul din toată ceţoşenia asta şi înjură. Începe cu soarta, apoi cu tot ce-i stă pe lângă trup şi sfârşeşte cu cerul. Se înjură pe sine. Acuză. Se tânguie apoi la deniile luminării de minte. De ce să te naşti?

Dumnezeu trebuie să fi dat în mintea nebunilor dacă încă ne mai suportă. Desigur, nu are nici intenția de a ne înghiți, dar cred că începe să-Și pună întrebării asupra noastră. Din ce Iubire ne acordă încă dimineți, din ce fel de toleranță paternă mai pune încă prunci în pântec de femeie, e spectacular de surprinzător. Nu știu, nu știm cam nimic.  Nu-mi doresc un nou potop care să înece gura omenirii. Nu pentru că aș ține la roiul de muște în care încă bâzâi. Dar cred în șanșe. Infinitele șanse. Șansele pe care le șutăm - voit adesea - pe lângă poarta vieții din amuzament. Ne credem posesori de șanse. Și de ce nu ne-am crede atâta vreme cât turta dulce nu-i amară? Omul râgâie de șanse, dar e prost. Are ochi pentru a-i închide, buze pentru a le strânge încordat și creier pentru a-l ține în șifonier la păstrat pentru molii. Să recunaștem că nu prea avem noi trebuință de astfel de daruri. Omului îi place starea de rumegare ca la vite. Nu peste foarte multa vreme, nu se va mai sti daca Dumnezeu a creat omul sau dacă omul L-a creat pe Dumnezeu de dragul rumegării. 

XIII. Scrisoare către Leinad

Tu nu te-ntrebi în sinea ta de ce ne-au prefăcut  atât de repede ciorba de potroace în pârjoale de pomană? Ciorba se clatină în strachina de lut după poruncile măriei tale în timp ce paşii mei se adaugă unul după altul în drumul spre cea mai săracită casă din sat. În vase de lut ţi-ai cerut pomana. Mi se pare al naibii de ireal şi tâmp să vorbesc de toate aceste lucruri de care eram desăvârşit străină. Probabil că tu te strici de râs văzându-mă din ceruri învârtind la colaci, eu care n-am legat prietenie nici măcar cu ouăle din tigaie. Tu, în schimb, erai specialist în a găti omleta cu ceapă, şuncă şi brânză ardelenească. Mi-e dor de micul nostru mare dejun de dimineţa, de cafeaua tradiţional vărsată în ceşti de lut cu buline albe Totul emana căldură la contactul cu energia pozitivă din vârful degetelor tale. Îmi pare rău că n-am avut timpul necesar ca să ne facem curaj pentru rugăciunea de la masă. Parcă jenaţi prosteşte unul de altul, ne era frică să o rostim. Dar erai tu însuţi o rugăciune pentru mine.

Colacii sunt rumeni şi înmuiaţi deja cu colţul în vinul dulce şi vişiniu ca zeama de rodie. Pomelnicele la rândul lor aşezate pe altar. Coliva împodobită cu nucă. Curând împlineşti un an de viaţă veşnică. De un an pe tine te îmbracă lumina croşetată în neînchipuite curcubee, iar pe mine mă stropeşte suferinţa cu năclăitele lacrimi. Destul de drept. Mă călesc precum prunele pârguite la ultimul soare. Căleşte-te şi smereşte-te, îmi spuneai adesea. Şi eu ar trebui să murmur mulţumesc pentru această superbă lecţie? Sau să îţi replic cu propriile tale cuvinte deştepte: Iartă-mă pentru că m-ai supărat! Iartă-mă pentru că mă ignori de câteva sute de zile! Iartă-mă pentru nerăbdarea ta! 

XIII. Scrisoare către mine

„He was doing some sheet” – nu am avut curajul sau cred că am avut politeţea de fată cuminte să nu-l întreb ce fel de sheet făcea prietenul lui. Droguri, crime? Whatever. Îmi încercuise bine mintea portughezul de la serviciu cu povestea despre adolescenţa lui zgâlţâită de o moarte. Desigur, fiecare viaţă trebuie să înceapă cu o moarte. A lui ca şi a mea. „So my mother took me to a witch”. Ce tâmpenie, îmi bolboroseam încetişor in mine. N-am avut niciodată încredere în cotoroanţele cu darul descântării, fie ele şi înţeleptele triburilor de ţigani. Portughezul meu părea la fel de mefient. Din cauza „sheet”urilor cu care se îndeletnicise toată juneţea, prietenul lui murise. Cumva, neexplicabil în planul conştientului, lăcomia de „sheet”uri se transferase la el. Mă uimea naturaleţea cu care portughezul îmi povestea toate acestea. Mătuşa lui vrăjitoare or something îi descântase cu tot felul de apă sfinţită, nici el nu ştia exact cu ce sau ce anume făcuse, dar cert e că reuşise să il descotorosească de stihia prietenului său care îi stătea agăţat de grumaz şi îl îndemna să săvârşească aceleaşi sheet-uri pe care le făcuse el anterior. Ei, asta-i bună! Dar nici n-aş băga mâna în foc ca să dezmint o vrăjitoare. Te pomeneşti că de-asta nu mai dorm de un an încât îmi vine să îmi infig deştele în carne de nervii care îmi colcăie în ceafă. Cum să îmi explic nesomnul atunci? Din ce să îmi fac leac pentru boala asta de noapte? Leinad nu mi-ar face rău şi în niciun caz nu s-ar agăţa de gâtul meu pentru a mă sufoca. Dar simt că mă sufoc şi nu reuşesc deloc să trimit la plimbare poneiul din gâtlej care nu mă lasă să respir. Portughezul a scăpat prin mâna unei afurisite. Eu însă mă voi scăpa prin amitire şi rugă. Răul meu e doar gândul că mâine Leinad o să moară iarăşi. Un an de noapte. Nu ştiu dacă se mai face ziuă. Dar o să ningă a doua zi. Întotdeauna va ninge a doua zi. 

XIV. Scrisore către mine

S-a încheiat doliul, dar văduvia îmi va rămâne de-a pururi o gâlmă în gât cu neputinţa de a o înghiti vreodată. Voi supravieţui cu acest straniu cancer înflorat în existenţa mea întâmplător. Nu pot merge decât într-o singură direcţie acum. Cea pe care o alege valul. Eu nu mai domnesc peste mine. Niciodată nu am domnit. Valul şi-a ros zăbalele din prima mea zi de suflu, aşa că e liber să mă târască pe unde o vrea. Ţin ochii închişi, dinţii strânşi şi palmele deschise. Să se înduioşeze cine o dori de această stană. Merg până la limita timpului dacă aşa e scris pe scalpul meu. Am înţeles că suferinţa e obligatorie vieţii. Moartea e doar o liniştire a apelor dinlăutrul fiinţei. Nu te speria, suflete, nici nu te sfii, ci ai credinţă în lămurirea iertării. Blidul dragostei din care beau şi dau de băut nu trebuie să fie niciodată gol.

Unii oameni sunt zămisliţi pentru a suferi mai mult decât alţii. Nu e un motiv de ruşine pentru cei care au impresia temporă a fericirii, nici o rădăcină de nefericire pentru ceilalţi – aleşii suferinţelor. Totul să fie primit după cum este dat şi să dai totul, inclusiv sufletul, la schimb cu mântuirea. Orice poate să se abată asupra lumii, oricine poate să piară, să se risipească precum fumul, dar numai dragostea să învingă ocara vieţii. Însă, inainte de a învinge moartea prin iubire, începe întotdeauna cu înfrângerea de sine. Un pedagog rus  spunea că ţelul şcolii este de a transforma o inimă iubitoare de sine într-una atotiubitoare. De ce ne-ar fi frică să ne împlântăm în inimi sentiment roditor? Mie îmi e frică deseori de umbre ale trăirii sau, dimpotrivă, ale netrăirii şi mi-e ciudă pe mine atunci. „Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci duh de putere şi de dragoste”, accentua de curând preotul la convorbirile duhovniceşti.

„Duh de putere” împotriva naturii mele fataliste. Trebuie să resuscitez curajul. Acela de copil nebun, curios şi îndrăzneţ cu visele lui. Am două căi ce se deschid înaintea paşilor mei scurţi. Doar două căi din infinitul de posibilităţi. Fuga în trecut sau fuga în depărtare. Trecutul e determinat; depărtarea e multă. Nu mă pot întoarce fizic în copilărie, dar pot aduce oricând copilăria în prezent ca să înmoaie sârma ghimpată în care mă ţintuie nevoia de a supravieţui, nevoia de a fi iubită şi invers. Ştiu că pot, trebuie să pot. Leinad mă cunoaşte puternică. El mi-ar fi spus în orice moment : „voinţă!”. I-aş spune eu câteva cu toate sfaturile acestea care din exterior par a fi piesa lipsă din puzzle! Nu e în locul meu. Pe unde umblă el, tornadele sunt necunoscute; pe unde umblu eu, pământul de sub picioare poate ajunge oricând deasupra capului fără ca omul sa mai aibă timpul de a cârti sau de a se îndrepta. El ştie bine ce scriu. Ghiulele sunt peste tot şi întâmplării nu-i pasă pe cine alege. Ca pe nişte jumări în tuci, aşa îşi prăjeşte Printele copiii ca ei să ia aminte la usturime şi să-L cunoască şi să afle apoi că răutatea Lui e doar Iubire. Biblia nu e o carte, ci un fapt; Dumnezeu nu e o idee, ci chiar E Dumnezeu.

XV. Scrisoare către mine – un globe-trotter pe un ciucure din univers

Am coborât broboada de pe cap pe umeri. Am pensulat-o pictoriceşte în verde-leuştean - contrast cu rochia orange în pliuri. De gât mi-am prins mărgele curcubeice. Şi pălăria stil Sissi călare. Pălăria mea vieneză din săptămâna de miere. Superb. Dor de culoare împlinit. Amintiri jucăuşe. Îmbrăţişări cuprinse în spirit care netăgăduit aprind încă fiori pe şiră. Nu am un talent valoros la pictură, dar am îndrăznit să dau un tanc de bani ( mare curaj având în vedere că îmi lipseşte armata de bani! ) pe un set de pensule franţuzeşti şi culori tempera. De anul nou, când izbucneau războie de artificii pe-afară, eu, ca un copil sârguincios care îşi face tema la matematică de Revelion, m-am apucat de pictat îngeri în mozaic şi fluturi de primăvara - reminişcenţe din copilărie, cel mai probabil. Decât transformată într-un copac precum sinucigaşii din Divina Comedie, mai bine pictoriţă ratată de îngeri fără biserică, mi-am spus.

Acum că am extirpat negrul din gama de culori şi că am scos privirea din abis, încotro? Din vâlvoiul absurdului, îmi răsare ideea plecării. În larg. Oriunde. Niciunde. Să străbat pământul împănat cu ce a mai rămas din frumuseţea eldoradescă dintâi. Îmbrac zdrenţele de pelerin, pun în desagă biscuiţi şi ciocolată şi la marş pe şifonatele drumuri! Apă voi gasi pretutindeni. Sper. Un globe-trotter pe un ciucure cu diametrul de nemăsurat. Unul dintre ciucurii de pe căciula universului pe care, posibil, o poartă pe cap Baciul lumii. Desigur. Voinţa de ducă a tinerei văduve, ingăim. Lasa-mă să fiu o pungaşă, viaţă nedomesticită, şi să fur din tine tot ce ai tu mai aventuros! Tot ce a mai rămas în tine de la o moarte încoace. Pământul e sfărâmicios aici, dar undeva talpa mea se va sprijini de o rocă. În zare, un pâlc de frasini; în aer bule de săpun. Nici urmă de tine. Plec.

Scrisoare către Leinad

Am anii unei flori de hibiscus rumenii. Tu ai anii unei flori de castan. Feciori din nou în casa văruită a Părintelui ne aşezăm pe un buştean sub ploaie liberă să împărţim o poală de brebenei după care ne lasă gura apă. Nu trişez, ba chiar îţi dau mai mulţi. Te-nduplec oare să îmi spui cum să împrăştii norii când haló-ul meu pâlpâie abia? De voi jumuli păsările cerului de fulgii lor tot nu mi se vor prinde aripe de zbor la călcâie. Nici luna nu-mi încape întotdeauna în pupilă şi nici ce va să fie nu pricep stând cu urechea lipită de ghioc. Răspunsurile zac în mânecile tale de-ai vrea doar cât o ţâră să îţi înalţi suplele braţe ca să mă pot vârî. Îţi povestesc cu brebenei în gură cum noaptea  îmi treieră gândurile şi sufletu-mi cutreieră prin susul corbilor de iarnă ca mai apoi să se-ntoarcă bolnav de neputinţă. O trecătoare în ceruri? Se ajunge sus la tine cu balonul? Aie! Tocmai la limita văzului, spre acolo îndrepţi degetul. Nu e firească atâta distanţă între apropierea noastră. Însă întotdeauna va fi o fereastra prin care vei vedea totul in mine si prin aceeaşi fereastră voi privi neîncetat spre fiinţa ta închegată din lumina apuseană a cerului.

Văduva vrea viaţă. Vrea să dea viaţă. Vrea să crescă viaţă. Vrea să iubescă. Necontenit. Vrea să fluiere când suferinţa o prinde de mijloc. Vrea să cunoscă oameni. Africa. Gabonul si Etiopia. Departele. Depărtarea. Eu. Din cenuşă şi cenuşiul cer de deasupra umerilor, mă întăresc şi ridic restul de fiinţă. Nu mai sunt un întreg, s-a luat din mine miezul dar coaja e încă verde. Se va coace ea sub soarele Africii. Departe. Acolo unde plouă cu foc şi ninge cu scântei. În mine. 

Scrisoare către mine

Din nări până în tălpi mă brăzdează parfumul florilor de corcoduş. E primăvară şi pomii se scutură. Scutură-te şi tu suflete de petale negre ce-ţi stau ca cioburile pe rană! Mi-e dor şi dorul din dor creşte. Mi-e dor de suflet; mi-e dor să stau cu ochii-n cer şi să-mi caut  acel suflet ce s-a brodit a fi în mine. Spun Doamne: dă-mi a te căuta, căci de te voi căuta, din duioşie Tu mă vei lăsa să te aflu!

Ce face făptura Domnului cu zilele când se crede stearpă de viaţă? Pune de bunăvoie zile înţepenite în lada timpului şi mai apoi plânge după ele. Precum vreascurile se usucă în orele cu gând năuc când i se subţiază seva nădejdii din inimă şi nu are linişte până ce Domnul nu o mângăie iar cu vâlvătaia rugăciunii. Ţintind ochii în tavan aşteaptă să i se umple secul oaselor cu jarul iubirii de oameni, de creaţie, de Dumnezeu. Dar nu se umple de la sine. Fântânile nu cresc până ce mâna omului nu scobeşte scoarţa. Iar Domnul nu e doar în apa din adânc ci şi în omul care o caută. Căutând, se înţelepţeşte. Înţelepţindu-se, ajunge să iubească întâi apa, apoi cerul din care curge. O dată ce duhul de viaţă pune germene în inima omului, el nu îl va lăsa nedesluşit ci întreaga lui inimă va dospi-o precum o matcă din care îşi vor lua avântul pârâiaşe de har. Dar de ce merge adesea omul în amontele credinţei lui? Ca să cadă. Frumoasa cădere. Cu cât cade mai mult, cu atât  pofteşte dublu la urcuş. Cu cât prăpastia e mai adâncă, cu atât lumina îşi înteţeşte aura.

Ca tot omul ce cade urcând şi căzând urcă, asemenea şi eu. Însă ologul cum îşi duce oare drumul în spinare? Se suie pe grumazul vreunui clăpăug şi vede cărarea mai bine ca un om cu gamba sănătoasă. Eu nu-mi mai văd calea, nici nu pot spune că am întrezărit-o vreodată cu adevărat. Prea multe bucle şi linii perpendiculare a avut în sinea ei de nu-i înţeleg oful de a mai fi ghicită. E liber vântul să o întoarcă sau să o împingă înspre cine ştie ce zare. Dar să am grijă la apus. Nu vreau să duc în faţa Tatălui un suflet julit şi jecmănit de graţia lui dintâi, ci vreau să Îi innapoiez sufletul plin de dragoste şi de slavă pentru mila Lui.