Dansul de’acuşi e zămislit din batai de tobe, de toacă, de palme si mai ales din batai de cap. De cele mai multe ori in panorama vizuala a spectatorului se dezlantuie un dans forţat, prea obosit de dorinta de a inova pentru a mai fi arta.
In prezent, nu ne mai putem clati ochii cu un dans al frumosului, al mladioasei piruete;
Privirea ne este izbita violent de un dans al sugestiei, al obsesiei, de o miscare frânta, şamanesca, fals libera si parca circulara in triunghi, asa-i de extra-teribila. E vina dansului, a trupului spasmodic sau a spectatorului plictisit de clasic? Nici nici, am spune, ci, mai degaba, e fluxul pacatos al dorintei de nou ce scarmăna societatea contemporana – aceeasi societate in care dansatorul insusi se contopeste.
Dansul acesta in impulsuri, dans pe talpi, pe coate, dans al serpilor din burta, dans al înecatului sub duş etc. nu e decat o forma de mincinoasa libertate. Dansul are reguli in esenta lui; asemenea si politica; prin negarea sau ignorarea lor, dansul nu cade intr-o forma artistica care inglobeaza libertatea ca subiect, ba dimpotriva, ajunge sa plonjeze in negativism spunand „asa nu!” propriei sale istorii.
Acelasi fenomen se intampla si cu muzica moderna care se comporta ca un magnetofon stricat de vocalizele electrice ale vreunui hermafrodit caruia i se taie unul dintre sexe. Atat dansul cat si muzica din prezentul acestui inceput de secol sufera boli cronice la nivelul emotiei pe care ar trebui sa o starnesca in consumator. Aidoma unei alimentatii supermarketiste, dansul contemporan incepe sa fie consumat in proportie cantitativa, capatand ceva neobisnuit, strain, superficial. Din impresia imediata, de suprafata, spectatorul nu-si poate hrani duhul dincolo de clipa miscarii suspendata in aer pentru o microsecunda. Apoi, miscarea primă i se pierde in golul ochiului, se dezaxeaza din povestea dansului inşirand un simplu lanţ fara noima unde maini, gambe, degete, solduri se amesteca intr-un mozaic de vitralii sparte. Ca un saltimbanc care amuza prin baletul lui schimonosit pe cioburi, dansatorul contemporan devine copia unui mim întruchipator al nebuniei. Dansul kalos-ului si al suavului se preschimba intr-un dans psihologizat, al chorophobiei, al pantophobiei sub presiunea unui secol al tuturor fobiilor posibile.
O data cu baletul – pe cale de disparitie – se stinge usor si un caracter uman: frumoasa balerina rusa inlocuita de directorul Operei cu un personaj anonim urâtel, vicios, cu tot tacâmul. Papuşa de la Tandărica. Picioarele lungi si zvelte ca muschiul de gazela au fost concediate in favoarea a doua carje cu ţâţâni moi apoi rigide, apoi iarasi moi. Desigur, si outfit-ul este pe masura. Adio corset cu fulgi de paun sau caciula ruseasca din blana de urs si palton culoare ou de rata si guler din aceeasi blana de urs pe dinăutrul caruia stătea superba silueta a frumoasei dintr-o padure. Adormită. Bun venit zdrente de efect si danţuitori fara meserie. Rău venit, mai bine zis. Pe scena asta slab luminata de un bec intr-un dovleac, merg fara ritm cativa indivizi si individe. Apoi se alearga, apoi se lupta cu toate oasele. Apoi înlemnesc. Si se termina.
Brutul dans modern cade greu privitului. Nu place. Doare. Scrânteste minti pentru ca rupe orice fel de cortina intre scena si sala spectatorilor. Contemporanii mei toti joaca acelasi dans. Privindu-i, dansez laolalta cu ei legănatul curentat al secolului nou. Si ma nelinisteste. Pe tine?
