Lady Leinad in sorrow
Ce e intre noi, iubite Sire?
Fire de apă, file de aer, izle de foc?
Un scâncet? O părere?
O pojghita de gheaţă
pe care o sparge ghinda în cădere?
În tinda visului ne-ntindem
trupurile în dublu helix
şi palmele ne curg baroce perle.
Eu de deasupra, tu de dedesupt
ne spunem ochi in ochi
şi lauri între lauri
tăcerea cuvioasă.
Nani-nani,
somn de fauni,
ca fâlfâit de grauri
aşa va trece durerea.
Printre nopticoase
te adorm craniu ofelic
ce nu cunosti urdorile trezirii.
Nu crede morile de sfarmă în pudră
făptura mea de doică.
Nici sufletul rănit din ciuliniş.
Cuminţi în poala curbilinie a mortii
ne dumirim de ce
stă timpul curmeziş
în clipa noastră.
Paiaţe cu duh
Cucurigă paiaţe cu ochii în paiete
pe ape vineţii brodate cu scaiete;
Din mâl bea pânza mea gâl-gâl
culoarea orzului după rafale;
buciumă paiaţele avare
şiroaie de lacrimi râse pe uluci.
Pictează-te lume sluţită-n araci
căci scuipă pe tine bufonii năuci
adevărul cel strâmb.
Ca vindecarea la vraci.
Din cer cad mugurii-n lunetă;
cu nurii îşi orbeşte astrologul
Universa făptură brunetă.
Gură cusută cu ace
rage din staul inversa
înălţare fără salt.
Omul?
Larvă uşoară în scorburi
din lână.
Nu trec seminţiile lumii prin
om până ce omul nu trece prin lume.
Făuritor din chirpici
în chirpici făureşte titani
cu tălpile-n cipici.
De unde suflu pentru ei
să-l prindă în lipici?
Deunăzi
Deunăzi mă plimbam cu o păpădie
pe un povârniş de apă pământie;
acolo îmi hoream botinele de cânepă
eu, pasăre mlădie de uscat.
În apă clipeau la lună
miriadele de suflete sorbite de somn.
Iar eu mă plimbam ca niciun altul
pe ape şi pe acoperişurile lumii
fără să cad în golul plin al podurilor
vreunui timp.
Cu vârful botinei juleam pielea apei
pe care o spărgeam în rumeguş lichid
şi nu-mi păsa că sunt eu,
că sunt ei,
că n-am scânduri
pentru scară căci pasul păşea
pe ape cu lună
şi sună a clinchet călcâiul pe dună de ape.
Deunăzi îmi opream zborul pe ţigle înalte
şi străngeam în fântâna ochiului
stâna de candele
ce ard uleiul pe pământ
şi leagă flacăra in aer.
Deunăzi un lord de lut se ridica
să îmi sărute moale o unghie de
nor,
iar azi mă junghie jonglerul
clăpăug
spărgându-mi clavecinul de sub talpă.
Lumina
Cu paşi molâi
ca ouăle fierte
ai apăsat pe creasta ierbii să nu-i
striveşti
furnica sub talpa ta titană.
În halta
cumpenei opreai să te dezmierde
plopii şi-n frunte
să-ţi dezghioace calea vreo gitană.
Mai mult decât
ciclopii ai străbătut întinsul
într-un pumn de
clipe nărăvaşe.
Ai bătut
potecile vieţii mâncând cu graurii
grăunţele de pe
tarlaua duhului.
Nu mi-ai trimis
răvaşe.
Din duca ta în
lumea toată,
ce mi-ai adus? Parthenonul?
Ophirul? Cameleonul?
« Lumina!
neoane aprinse în ochiuri de apă. »
Mugirea umbrelor blajine
Nu mi-a pus nimeni altul în credinţă soclu
decât tu.
Aşadar pândeşte-mă, sturze cu aripe de ocru,
să nu mă-nfrunze ochi de malachit,
să nu m-alerge zeii ca pe mânze.
Din tâmplă îmi zboară ulii;
pe frunte gonesc murgii
ce din copită întâmplă
suspinul meu atavic.
Aie! Umbre spoite pe caldarâm,
să vă ating, să vă sfărâm,
în tumbe de
arlechin, cu degete tăiate
să mă-nchin la ale voastre pliuri.
Eu nu mai văd.
Tu desluşeşte-mă ca pe un ied!
Înfige-mi în piept ger
să-ngheţe flama gândului
că e doar aer dincolo de cer.
Pufoaica
În nopţile amare ca sâmburii de
caise nealtoite,
în nopţile neostoite
pun genunchiul pe lună şi buza
pe mănunchiul de jăratic
rugându-mi îngerul sălbatic să
te dezbrace de nori.
Eu nu ştiu să te iubesc altfel
decât privindu-te cum zbori
depăşind depărtarea.
Eu nu ştiu să te ating altfel
decât acolo sub pufoiaca ta
cu palma dreaptă în dreptul
inimii.
În pufoaica aceea s-au desfăcut
facerile lumii.
Câte faceri? O, nenumărate,
spun unii.
Tu - tainicule om - mă încerci
cu răbdarea.
Eu - dorită plăsmuire - mă joc
in zig-zag cu bizonii
pe
pieptul tău nepângărit de
nicio ocară.
Uneori cu broboada mea de
sfoară îţi acopăr ochii -
frunziş de nuc şi nuci necoapte.
Apoi vine un Crai de-ţi ridică sufletul
în noapte
precum aburul orezului cu lapte
în nările unui copil.
Noduri
Mi-a făcut nod mlădiţelor inimii.
M-a prins la ultima mea carte –
o neflă – cavalerul de treflă.
N-am fost apoi mai mult vulpiţă eu
decât a fost el vulpoi.
Lasă! Un nod la inimă e rod
de strâns în tocitori.
Şi la naştere se fac noduri
ţuştilor de copii
şi se încheagă buricul
cu salivă de mamă;
iar mai târziu,
dar nu aşa devreme,
vine o umbră de leagă între gene
un nod, un ultim nod ce n-are
desfăcare.
Însă, vulpoiule, nodul prin care
tu m-ai înţărcat de la ugerul
nesmereniei nu doare,
căci tu te-ai pus coajă ca o şubă
peste nod, peste bubă.
Trudă
Şi iubirea se naşte cu trudă;
se sădeşte în chip nepriceput
de Dăruitorul deplin
şi dintru adormire trezeşte somnambulul
din cuibul fiirii pentru Sine.
Şi iubirea se naşte cu trudă;
e migăloasă si cere scânteie
nu uscată ci udă.
Căpoasă-i
prin duhul domniei
şi-adesea,
iscusită faraoană,
bântuie cămări ovale
cu uşi fără de clanţă.
Şi iubirea se naşte cu trudă;
dar sudorile reci sunt
picături minerale-n arşiţă.
Şi-aşa se trudesc iubitorii în viţă,
şi-i
leagă lăstarii, o sapă,
o-adapă
cu zorile ochilor!
Iar
ea...
petrece-n asceză sublimul ei timp.
Surâde iubirea la fiece
geamăt al trudnicilor fii.
Poezie căpruie
Călăii
cugetului dintr-o velniţă
i-au copilit
lăstarii sterpi
bând copios
dintr-o cristelniţă.
Mai Marele
Copil stătea pios
în voaluri de
lăuză.
Căzut-a cneazul oare către călăuză?
Iar cititorii-n
cămăşile căpruie
visat-au
vulturul cel nobil?
Ce e? Ce nu-i?
Ce cred că va să fie?
Cuvânt profetic
stă-n cuibul
cronicilor de demult;
la ceasul
conic,
din ciclicile
vârste,
Mai Marele
Copil cu creieru-i cuminte
va trimite duh:
nu să clădească
punte
sau căi din
cărămizi,
ci coapsa
cosmosului
să o cureţe de
capete cărunte.
Iar mai apoi,
din vechile omizi
creare nouă se
va creşte
cu alţi copii
şi alte circuri.
Deci,
cititorule, nu-ţi netezi
culcuşul cu
clăbuci, nici nu te crede crai
căci Mai Marele
Copil
din rouă va
isca
căldare cu
copilărie Nouă.
Din tine
Stau cu noaptea la cingătoare
şi cu mintea pusă la arat.
Asta seară, am prins luna la văntoarea
de curci
şi o bălăngăn dintr-un ochi în altul.
Îmi număr pistruii: sunt toţi.
Mi
s-a trezit şi pintenatul cal
Ce-și caută silvestra iapa
în crânguri.
Plec la drum cu panorama iubirii
noastre
defilată pe sub pași.
Nu e nevoie de trap,
ştiu unde esti:
aici unde nu sunt eu.
Iar acolo unde nu ești tu
nu e loc nici pentru mine să fiu.
Din tine au rupt bucăţi
să peticească găuritul univers.
De atunci, oprit-au bicicleta timpului
din mers
la ora ce n-are nicio vină
de dorul ce-l port înnoptării
când soarele ninge lumină.
Bâtlanii iilor
Iile mele albe,
iile mele brodate
cu tulpini subţiri
le dezbrac.
Sub pavăza lunii
îmbrac cămaşa de noapte a nopţii
înfăşurându-mi mijlocul
în panglica borangicată a sorţii.
Stau doi bâtlani brodaţi
pe umerii cămeşii.
Şi amândoi pasc peşte din
ale mele lacrimi tuciurii.
Bâtlane alb,
De stau cu ochi deschişi dormind,
închide-mi-i
şi fă-mă trează.
Bâtlane
purpuriu,
în
ciocul tău adună puricii
ce
mă ciupesc de gânduri
şi
îmi mănează a frunţii frunză -
încrederea.
Dalileene dalii
M-am tras mai apoape de corsetul
ferestrei
să mă-ncălzesc la gutuile coapte.
E penumbră în camera de noapte.
Suspin
dalileene
dalii,
dalileene
dalii.
Departe
e Lemnarul...
Dus
ca pribeagul să caute
butucul
din care să scoată icoana.
Pe
pasii lui cu paşii mei calc
prin mâl, prin solzi, prin coltucul
de nord, coltucul de sud
fără să sparg ecuatorul.
Suspin
dalileene
dalii,
dalileene
dalii.
Aştept
utrenia şi mă pornesc apoi
cu
catârul să-i învăţ diagrama umbletului.
În
mersul meu molatic şi crescând
încep a mă goji precum păstaia
pe cărbune.
Las pe cărări dâre din sânul meu lactic
să mi se regăsească de nu îl voi găsi,
să mi se întoarcă de nu mă voi
întoarce,
tocmind icoana la Negustorul vieţii
să pravăle zăgazul dintre noi.
Suspin
Dalileene
dalii,
Dalileene
dalii.
Licornul
E lacrima neuitării, licornule,
ce imi suspină la țărmul plângerii.
Nu plânge, fată cu aripi, imi spuse,
și scoase de sub coama buclată
melcul mareic.
Noi doi avem singurii ochi
cu plans neclipit;
lacrimile noastre sunt baloane de aer
ce se scurg în apa tiptilă
din tăișul tălpilor lui Dumnezeu.
Noi ne iubim fără iubire
și orbitele noastre sunt cochilii
pentru muzica chakra.
Licornule, mie imi este frica
de intunericul de sub piele.
Sub piele sunt numai veioze;
să nu le stingi niciodata,
fată
cu aripi.
Picuri
Astă-seară
a
ieşit iar greierele din ghioacă.
Şi-a pus la gură saxofonul
şi-i
cântă nopţii dintr-o şură
despre
linişte.
E
bătrân greierele, îmi spui –
dar
din vetusta-i vestă
nu
i-a lipsit o clipă
micşunatele solfegii
care mă adorm la meniană
ca ceaiul de valeriană.
A
plouat…a vară.
M-am
scos afară din veşminte
ca
să las ploaia
să-mi
prăşească simţul.
Cu
capul aplecat pe umărul stâng
şi
palmele făcute pâlnie
mi-am
aşezat urechea dreaptă
ca să primească stropi de îngeri.
Am aşteptat ca în pavilion
să-nceapă a rosti bulbuci de ploaie
minunea existenţei.
Dar a rămas neînţeleasă.
deschis-am gura ca să mestesc
stafidele de ploaie.
Cu gura plină de dulceaţă,
n-am înţeles mai mult
ca iarba dintr-o oaie.
Am alergat prin ploaie zăpăcită
cu braţele deschise
ca să adun în coşul simţului trucat
ţoţi picurii de ploaie
să-i las să mă înmoaie.
Fără să ştiu că un simplu strop
de mi-ar fi uns cărarea frunţii
ar fi fost de-ajuns
ca să mă umple de dragul cerului.
Mă mir de mirul din frunte
şi
tot nu pricep.
Omul frumos
Omul
frumos
e acela care la mijloc de toamnă
se aşează la glezna copacului gălbui,
cu
fruntea preaplecată.
Omul
frumos,
nu vorbeşte des, dar grăieşte adesea
slujind însuspinatului suflet din
pădure
şi încreţitelor inimi umbrite de mohor.
Pierdut
a fost!
Sări, lume, că a pierit cuvântul!
Ascute-te, munte, să-mi cauţi cuvântul
prin cerul pungaş.
Ciopleşte-te aşchie şi fă-mi-te, strună, cuvânt!
Din caş, din bolovan, din făgaş
să mi se-nduplece cuvântul!
Din ţâţă să curgă,
să iasă din grajduri,
conace;
pământul intreg să-şi întoarcă rărunchii
să-mi mijească plăpândul.
Curios.
În pivniţă îmi râdea Cuvântul
înfăşurând butoiul iadului în liţă.
Cuvântul făt
Nu au habar observatorii
ce-s alea stele căzătoare
când vor să pescuiască
cerul din hambar.
De stai cu ochi de cal
să cugeţi şi să pui steaua pe cântar,
ia seama, şeică!
îi poezia ce şi-a ales
vreun neică
în care să se stingă precum varul.
Au doar!,
vezi clarul uterului
din care-a germinat cuvântul
ce pică lat în cerul gurii tale!
