Ar fi cazul să mă adun de prin foi înainte de a le risipi vântul. Ar fi cazul să mă apuc iarăşi de viaţă dacă moartea nu o pot epuiza cu gândul. Când eram încă pruncă în casa bătrânilor mei o ajutam adesea pe mama să deşire ilice din lână ca să ne facă ciorapi călduroşi. Îi uram ca pe ciumă. Ciumă n-am avut niciodată, dar scărpinăturile de la acei ciorapi mi-au prisosit în copilăria mea ruşinată de la buna creştere. Deşiratul ilicelor şi desfiratul sulurilor de mohair din care îmi lucram de după gât ca o lele bentiţe colorate m-au ajutat să buchisesc tainele răbdării şi să îmi grăiesc în mine gânduri fără buze. N-aveam să ştiu atunci că aşteptarea morţii e o răbdare. Cine rabdă răbdarea în lupta cu moartea zileră pe feudele pământului, demn e de viaţa ferice de dincolo. Dincoace nu rămâne nimic de ei nici măcar numele. Puţini au fost eroii de război ale căror porecle incerte au rămas scrijelite pe pereţii bisericilor. Doar în acele biserici unde babele şi moşii n-au învăţat să citească nici în secolul de faţă.
Iar eu tac cu răbdare. De un an trag ca o catâră slabă şi bătută de stăpân o cruce. O fi din lemn de maslin de-o simt aşa de grea că mă deşeală. Dar nu-i chin. Mai vai ar fi fost să nu am crucea, văzul în ceaţă şi drumul în clin. O duc agale, târâş, alteori alerg cu ea în cârcă cu paşi săltaţi de parc-aş vedea la câţiva metri mântuirea ca o umbră albă la care sper şi după care mă tângui. De un an. Am mai zis. Şi pe mântuire o cheamă la masculin Daniel. Dar eu nu îi zic aşa. I-am întors numele. Toate parolele din mintea mea sunt nume şi cuvinte întoarse. Pentru că eu cred că nu trăieşti înspre înainte ci înspre înapoi. Nu te duci nicăieri, ci te întorci la o matcă. Mai departe care matcă, habar n-am. Dar să te duci, unde să te duci? Ca o minge cu elastic agăţat în gămălie eşti aruncat în lume şi nici n-apuci să te izbeşti de vreo tâmplă ca să spui şi tu „au!” că te şi trage aţa înapoi. Eu nu mă supăr. Leinad însă, nu mă dumiresc dacă e împăcat sau nu. Crucea pe care o purtam dimpreună s-a rupt pe dindouă. De la fulger. Pe el l-a fulgerat, pe mine m-a trăsnit.
Deja e azi. Şi eu credeam că mai apuc să închid ochii până la azi-ul de mâine. Nu-i nimic. E bine că a venit aşteptatul azi. Nu mă scol încă. Plapuma alunecă de pe picioare, pleoapele alunecă şi ele dinspre sprâncene înspre globul obrazului. E linişte când astup orificiul bombat al ochiului. Răgazul sufletului meu din cazna dorului de Leinad e oleacă de uitare când timpul îşi pune funinginea pe mintea mea, dar inima n-o poate păcăli nicidecum cu înnegriciuni ale memoriei. Amintirile nu stau în cap ci în inimă. Azi voi juca un rol după ce mă vor îmbrăca în alte straie şi îmi vor vărui fruntea şi buzele mi le vor păli cu mai ştiu eu ce nuanţe de toamnă. Aşa mi-am imaginat. În sac de tul negru şi corset negru şi ochi de cărbune negru şi desuuri negre. E frig afără căci toamnă prelungă. Iar eu sunt o jună văduvă în doliu. Foarte jună.
Fotografii baroce, i-am spus fotografei. Culmea! Îşi dă licenţa în pictură pe subiectul morţii. De ce nu, până la urmă? Ce tot atât tabu despre moarte? Dar despre pedofilie nu vă mai e ruşine să vorbiţi? Acelaşi semn interzis s-a pus şi pe rugăciune. O lume idioată pentru că filozoafă n-a fost niciodată. Cu mici excepţii. Dar s-au dus şi acelea pentru că au ştiut unde le e locul. Ei bine, sunt contemporană cu tine şi viaţa m-a ales să fiu un Celălalt în sânul lumii în care trăieşti şi tu. N-ai decât să mă accepţi, fiinţă naturală cu râs şi dans şi ignoranţă. În mijlocul oamenilor săltăreţi la coarda vieţii, eu am îndolieli asupra originii noastre comune căci nu le mai împărtăşesc nici râsul, nici dansul, nici ignoranţa. Toate acestea sunt mărturii ale unei minunăţii de vieţi căzute în genunchi. Şi cât de tânără e vârsta mea pusă deja laolaltă cu suspinul bătrâneţii! Când ei aleargă şi spumegă precum bicarbonatul în oţet, eu mă feresc de graba lor să nu-i împiedic, să nu-i întârzii din fugăreala dorinţelor mari. Oamenii vor multe milioane de gunoaie sau de fâşii plastifiate ca să cumpere gunoaiele în care vor fi înmormântaţi. Mă iertaţi de lăcomie, dar vreau să fiu şi eu milioanară în bogăţii de cuvinte rare, cuvinte de artă, milionară în iubire şi copilării, în poveşti şi în pulsaţii energice ale vieţii până la distrugerea definitivă a bliţului morţii. Milionară în credinţă şi în aventuri mistice. Cred totuşi că aventura văduviei mă va lecui de toată această lăcomie. Iar pe oameni îi va lecui încetul cu încetul văduvia pământului de Dumnezeu. A început deja de multişor să se-nvineţească pe alocuri şi cenuşiul va da curând în negru.
Nu-mi place negrul, desigur. Nu acum când îmi e băgat pe gât până în măruntaie. Dar am nevoie de el acum ca să îmi astâmpăr verva de a da noroc cu stihia morţii. Baroc fashion, spuneam, ca un Join me in death a celor de la HIM. Sau mai ales Love’s the funeral of hearts. Mă amuză copios băiatul ălă cu fes negru de aurolac pe cap şi ochi machiaţi cu tuş care crede că joacă şi se joacă de-a profunzimea suferinţei pe scandalul de Youtube. Prefer muzica psaltică, totuşi. Un grup Nectarie, Byzantion, soi de Guns N’ Roses cu îngeri nebandajati la cap. Prin vocea psaltistului, aleanul capătă parcă mai curând mângâiere de la Cel Tânjit de sufletul topit. Mai ales la miezul lunii când urlă nesomnul ca vârcolacul întemniţat.
Aveam nevoie de un gadget pentru şedinţa foto. Locaţia a fost uşor de ales numai de voi reuşi să-l mituiesc pe paznic să ne lase! Ne milogim noi cumva, mi-am spus. La cimitirul Bellu e perfect. Mai multe opere de artă lite- şi non-literare decât ţeste linse de câinii vagabonzi. Ideea îmi aparţine, mulţumesc pentru laudă. Leinad mi-ar spune că sunt dementă şi mi-ar trage şi vreo două jap-jap la fund să îmi dezmorţească picioarele ca să mai trăiesc cu ele şi pe pământ că doar s-or fi săturat şi norii de ele. Dacă nu aş fi o fătucă educată în ale duşului zilnic, mai că aş zice cum că de la miros de picioare nespălate ar fi toată poluarea planetei. Nu e cazul de faţă. Cum paradoxal, în cimitirul acesta lustruit n-aş avea nicio şansă să îmi gasesc accesoriul meu baroc a trebuit să caut o cale mai scurtă. Nimic mai simplu. O aveam pe draga mea Elay care are un frate student la medicină care îl are pe Urmuz, animalul lui de companie.
- Ma belle, unde ne intalnim să ţi-l dau pe Urmuz?
- Poţi la şase la Universitate?
- Nu prea.
- Şi cum facem?
- Ţi-l las la portarul şcolii.
- Ma belle, eu am coferinţă la doctorat şi curs diseară, ajung târziu. Nu-i idee bună.
- Nu-i bai. Portarul e toată noaptea acolo.
- Şi ce-o să zică?
- N-o să ştie nimic.
Iata-mă şamaniţă aparent inocentă punând la cale vreun ritual voodoo cu motiv decorativ: craniul unui nene supranumit Urmuz. Nenea e anonim desigur. În felul acesta şmecheresc al omului care se descurcă în orice situaţie de parcă ar fi român, mi-am împins prietena, profesoară nevinovată la o şcoală de pitici să intre în circul în care mă pregăteam să intru eu eroină. Seară, adică aseară, râzând ca o tută după ce am coborât din maşină, îmi legănam paşii spre şcoala care îl gazduia pe Urmuz. Nu-mi venea să cred că eram pe punctul de a profana căpăţâna secată a unui mort. Zău că ma simteam ca la teatru. O tânără văduvă în drum spre un craniu ( care, a propos, are şi măsele) ca să facă fotografii baroce în cimitirul Bellu. De râsul curcilor sau de tragediile anticilor. Îmi venea şi să plâng şi să râd. E clar că sunt scrântită şi nu la picior, îmi spuneam. Nici măcar de groază nu pot să fiu când râd ca o căscăundă. O auzeam pe Elay şoptindu-mi în ureche Dusă eşti, ma belle!. Însă eram mult prea preocupată să îi spun lui Urmuz ce locşor calduţ îi pregătisem. Jur că n-am avut coşmar. Nici n-aş fi avut cum că doar n-am dormit. Aşa m-am aput să scriu. E terapeutică treaba. La ce bun să dau banii pe psiholog? Scrie, domniţă, ce-ţi trece prin tichiuţă că e mai ieftină hârtia. Curentul ceva mai scump căci am învăţat să scriem virtualiceşte în atâtea nopţi de nesomn, dar nu sărăceşte săracul dacă-şi cumpără un nasture de rezervă când are cămaşa intreagă.
Restul pe mai târziu, amice, că fac cearcăne şi se duce machiajul de râpă. Bună dimineaţa, noapte dragă! Aleluia somn!
II Scrisoare către Urmuz
Mon cher crâne, de ce te-or fi botezat aşa? Urmuz ? Oi fi avut şi tu, nefericite, o viaţă la fel de urmuziană ca a mea şi ca acelui literat din întâmplare care s-o fi prăpădit tot din întâmplare prin suicid ? Eu nu m-am gândit la asta. De ce să mă sfârşesc când nu m-am început eu ca să am dreptul asupra mea ? Cum, Doamne iartă-mă, o fi ajuns hârca ta în pâlnia palmelor mele? Bănuiesc că nu mai eşti al nimănui de ai ajuns la hatârul unei zăpăcite ca mine. Lasă, nu te înfuria şi nici nu încerca să mă sperii. Tocmai a plecat moartea de la mine. Am băut un vin împreună. Negru. De tescovină. E drăcoasă foc când povesteşte. Fac duşul de chemare a somnului şi voi citi acatistul pentru cei adormiţi. Dacă ai bunăvoinţa să îmi treci prin gând adevaratul tău nume căci pe cel de scenă îl cunosc deja, te voi pomeni cu drag pentru câte ai îndurat de la o pagubă de fată cu idei sanatoriale. De nu, să ştii că Urmuz nu-ţi vine asa de rău până la urmă. Dincolo de măselele de fumător – iţi acord totuşi sexul masculin fără să ştiu o iotă despre identitatea ta – scalpul tau e deosebit de … nu ştiu cum, eşti ca o nucă cu pojar din material solid de stâncă. Posibil că mă înjuri de dincolo pentru aceste analogii nu prea în favoarea adevăratei tale frumuseţi de craniu, posibil că mă compătimeşti sau posibil că râzi laolaltă cu mine. Zorba dansa la moartea copilului lui, eu râd a tragic la moartea soţului. Are ceva mitic şi mistic moartea înlăuntrul mişculaţiilor ei. Nu poţi să zici că trece neobservabilă ca naşterea unui suflet într-o familie săracă unde alte zece suflete piţigăie de foame. Dar se face invizibilă când te buşeşte ca un TGV în plin. E comică. O sperietoare de ciori care pe cioara asta spectatoare cu rol o amuză până la lacrimi. Urmuzule, tu ce-ai făcut când ai murit? Pe tine cum te-o fi plesnit? Uşor ca o fecioară de-ţi lingeai gândurile de atâta linişte sau te-ai zbârlit cu fiori să o vezi ca pe Smolitul drac? Offff! Nimica nu spui. Mă plictiseşti. Stai şi te uiţi la mine, flegmatic, cu ochii ăştia scobiţi, ma rog…cu restul de arcade osoase. Mai degrabă mi-ai spune cum te rugai tu atunci cand plescăiai din buze. Nu te rugai ? Hanţ ! Vezi uşor că-ţi pierzi frumuseţea de măsele! Bun, notăm 0-1 pentru mine, tu necredincios, eu ştiu totuşi o rugăciune. Plus psalmi. Şi pe dinafară, chiar. Şah mat. Tu es foutu. Măi Urmuz, dragă, nu ştii tu că rugăciunea te face om frumos? Rugăciunea albeşte. De-aia or fi negrii negri. Pentru că nu se roagă. Rugăciunea e ca suflul. Inspiri ziua prin toţi porii trupului putregaie de păcate şi apoi le expiri seara la rugăciune ca pe nişte flegme. E tratament bun de scos drăcoveniile din tine de-alde capricii şi încă mulţi alţi viermi care s-au strămutat din intestine la nivelul sufletului. Sau crezi cumva că eşti lipsit de suflet? Atenţie, stimabile, mai bine să fugă dracii de tine decât să nu te mai iubească nici sfinţii din cer! Deci, acum că ai intrat pe mâna unei zăltate, care mai şi crede în viaţa de dincolo, trebuie să te pleci. Nu te pot lăsa în starea asta dezagregată de necredinţă. Cum ţi-ai luat deja locul de veci, trebuie să înveţi să te rogi, fie şi post-mortem. Încuviinţează! Approved. Grozav. Să-ncepem! Eşti viu şi te apleci să îţi faci metania. Stai un pic. Trebuie să te ţes cumva, să-ţi pun ceva carne şi piele pe oase, să te configurez. Mie? Nu, Urmuzule dragă, nu mie te rogi. Domnicului! Cum? Păi spunem aşa: Ţesătorule Doamne, căci El te ţese, de fapt; deci...
III. Scrisoare către Domnul
Ţesătorule Doamne, căci Tu ţeşi duh în om şi peste oameni, înnoadă-mă la firul ivoriu al cerului nearătat. Sunt obosit şi vinovat de vana oboseală a păcatului înghiolditor. N-am unde să îmi aştern în pace nedumerita hârcă. Lasă-mă, Doamne, să mă ghemuiesc în pântecul palmei Tale ca-ntr-o găoace puiul şi cu geana milostivirii Ei, să-mi mângâie obrazul Maica. Lasă trupul meu să fie mraniţă pentru semănătura Ta. Pune graniţă între vieţuirea mea şi urâtul din vazduh. Frământă-mi duhul cu mâinile Tale şi răsuceşte-mi mintea precum colacul spirală către mântuire.
Leagă-mi, Doamne, vreascurile necumintei mele vieţi în mănunchiul cuibului duhovnicesc. Sufletul meu precum grâul să se risipească în pâinea pe care Tu o înmoi in saliva Ta spre Facerea omului nou. Dă-mi a mă curăţi prin cuminecătura nesfârşitei Tale mile căci, Doamne, mă tem de sângele si de trupul meu. Nu îmi vântura în fum sărăcăciosul meu suflet, ci oblojeşte-l Tu prin Cuvânt căci eu nu m-am învrednicit de el. Desfoaie-mi Binele inaintea năzuinţelor mele. Fă-mă să văd cu sufletul atunci când ţin trase obloanele ochilor şi să fiu oarbă la lumina zilei. Dă-mi, Doamne, panoplia credinciosului, să nu ducă lipsă braţul meu de sabia milosteniei şi nici vorba mea de suliţa adevărului împotriva celui ce-mi vrea pieirea in scrum.
Doamne, precum un fir de izmă m-ai răsărit din ţărână, iar eu precum un mistreţ am răvăşit şi locul şi bunul răsad. Cred, Doamne, că Tu mă iubeşti ca un Dumnezeu aşa cum eu ca un om îţi greşesc. Saltă-mă din inăspritul întuneric şi trezeşte-mă în noul parcurs al vieţii de după viaţă.
IV Scrisoare catre Leinad
Iubite, dar, îţi drămuiesc din gânduri zmeie...căci am tăcut în mine şi vorba mi se-ncheagă. Tu ţi-ai închis ochii într-un somn în care doar îngerii mişună ca să aducă înştiinţare de la Domnul sau demonii ca să sperie cu furca. Dar esti candid şi smerit, putinţă nu-i ca să te caute vreun diavol. Iar pentru ce-ai greşit cu voie fără voie, eu sunt aici cu-a rugăciunii mătură să scutur trupul tău întămâiat. Ai fost cerut să intri în noua viaţă şi-ai cunoscut cosaşa înainte de vreme. Nu-ţi fie frică singur, urmează-ti drumul nestingherit de paşii ce încă rămân pe pământ. Paşii aceştia se duc pe a lor cale, iar din a ta plutire să nu te-ntoarcă nimeni. Tu să fii înalt şi ascultător de al tău înger ca să te regăseşti uşor din rătăcirea momentană. De vezi deja lumina, cuprind-o cu-a ta minte, de nu o vezi încă la răsăritul tău, o caută până, păşind în bezna goală, te vei izbi de ea. Să crezi în ceea ce-ţi va spune, de are harul Binelui. Şi lasă-te condus în veşnica speranţă a creştinului ce-ai fost. Nu vei greşi. Te voi urma când timpul meu subţire dintr-un puseu de viaţă se va dilata în eternitatea geamănă eternităţii tale.
La tine în chilie nu-mi este mie dat ca să pricep ce e. Nu-mi va fi poate niciodată cu îngăduinţă să-ţi mai calc pragul ca să m-nveţi iubirea. Nu fac eu parte din tagma fecioarelor ce împletesc bundiţe din lumină călugărilor sfinţi. Şi nici prea înţeleptă adeseori n-am fost. Cândva, îţi fui fecioară şi-n schimbul gurii mele tu mi-ai dat văzul şi căinţa; ba chiar cuvinte răcoroase pentru jăraticul de dinlăuntrul meu. Iată! Nesmerita ta începe al smereniei parcurs. Ajută-mă să-l duc până la capăt! Am inima zdrobită sub greutatea dorului, dar zâmbetul pe buze şi veselia înţeleaptă ce mi-ai lăsat în testament. Surprinsă sunt de-atâta bogăţie ce-am primit.
Ascultă-mă aşa cum fără să-mi vorbeşti aş vrea să te ascult! De-am plâns prea mult şi încă nu pun capăt, tu mă iartă. De-am fost mai zbuciumată şi m-am pierdut cu firea, nu mă osândi. Eu mai greşesc căci încă sunt umană şi merg târând de glezne al meu păcat dintâi. Şi de-aş putea să te despovărez de a ta judecată, nu aş tăgădui. Dar cum să-ntorc eu – fată proastă - pecetea legii? Să o-nţelegem deci cu acceptarea şi demn să o-mplinim!
Mărturisesc: conştiinţa mea se zbate pe nicovala păcatului de-odinioară. Mă freamătă mândria ce rău îmi pedepseşte umilinţa. Oarbă de mândrie n-am căutat să te-nţeleg, însă, scriindu-ţi Leinad, pătrund mai bine ale tale ziceri. Te-ai frânt precum o pâine în abur de iubire şi în slava iubirii fără de măsură trebuie să dăinuieşti etern. O altă cale pentru tine, refuz să o prevăd. Îşi dorea demult copila din trecut să scrie despre tine. Nemernica de-acum îţi scrie însă şi vreau ca tu să-nchipui în fiecare literă o îngăimare de iertare. Şi-n fiecare lumânare ce-ţi aprind aceeasi rugă. Căci preţuirea fiinţei se face doar în lipsă. Pe pamânt viaţa scoate la iveală doar gesturi mărunte şi trăsături dure. Adevărata viaţă lasă în urmă eroi cu arme şi scuturi. Tu ai fost scutul meu. Va trece timp până ce pielea mea va prinde iarăşi crustă ca să îşi facă scut.
V. Scrisoare către Leinad
Urmuz s-a intors la destinatie. Livrat în siguranţă la aceeaşi gheretă de unde l-am recuperat prima dată. Acelaşi paznic neghiob cu aceeaşi mutră. De om cultivat in ale principalelor scursături ale oraşului. Dacă s-a întrebat vreo clipă ce era în cutia scotchuită, cu siguranţă nu a ajuns atât de departe; adevărul i-ar fi scuturat toţi perii măduvei spinării. Mesaj incognito către Elay: „ Urmuz e pregătit pentru întoarcerea la baştină.” Apoi uitare şi reînmormântarea lui Urmuz în taină. Mare sărbătoare o fi fost pe el la regăsirea calcaroaselor sale oase si a coastelor care i-au protejat o vreme colicii din burtă. Craniul nu mi-a arătat însă nicio urmă lăsată de colicii din creier. Posibil că mintea nu i-a sforăit mai mult decât apa minerală. Ignor. E dus la locul lui. Ca Leinad de altfel.
Tot omul are un loc în lume. Mai multe spaţii, mai multe proprietăţi şi mai multe hotare, dar un singur loc. La adâncime de câţiva stînjeni de la nivelul mării. Nimeni nu este lipsit de locul şi nici nu va fi sărăcit de o viaţă de dincolo. Însă, vezi tu, locul pe care îl ocupă fiecare în această viaţă trebuie că este invers proportional cu locul pe care îl va ocupa la cina Mirelui. Căci scris este şi în legea sfântă: „Cine se va înalţa pe sine, se va smeri, iar cine se va smeri pe sine se va înalţa.” Aşadar coboară-mă omule şi, îngeră, ridică-mă prin simplul mecanism al mântuirii. Să-mi ia dijmarii morţii şi ce nu am căci ce aveam s-a dus pe malul sâmbetei să-şi scalde veşnicia depărtată. Tu du-te, eu rămân să dau lăstar. Tu fii o vâlvătaie, eu stau absurdă în absurd să mângâi aerul spunându-i că e cald. Şi ce n-am vrut să fie, nimic n-a însemnat pentru a firii vrere. Nici firea Voii n-a fost mai domoală. Mai bine să nu gândesc de ici încolo şi să primesc ce e. Puţin sau rău sau întuneric. Sau golul rânduit.
A cântece celtice răsună viaţa mea de la un timp încoace. În niciun caz a jale sau a bocet. Ci balade adânc de triste de pe alt tărâm. În dosul ochiului mi se aşterne acest cânt. Şi când văzul nu mi se îngreunează de distorsiunile baroce ale cimitirelor, se lasă dus pe drumuri fără de întoarcere ca trena unui lung ev mediu. În acest ev, mă prind a-mi coase pleopele cu propriile gene. Nu e noapte sub pleoape, îmi spune îngera, ci numai filamentul de spirit aprins tremurător. Închide-ţi ochii des şi vei vedea cum sufletul ascultă tot ce-i spui. Trimite-l la plimbare pe o apă şi-şi va lipi obrazul de stratul neted ca mătasea şi vernil. Pe ape ce nu-ngheaţă şi-apoi prin şurele de nori gălbui se zbenguie şi Leinad cu pruncii îngeri.
VI. Scrisoare către mine
Întinsă pe spate cu mâinile încrucişate peste sâni îmi ascult ieremiadele inimii. Stâlcită sub cazna lipsi lui, inima mi se preschimbă când într-un pui de prepeliţă ce urlă după mamă când într-un vultur ce stă să-nfaşte de durere cârmuitorul neputinţei.
S-a stins odorul tău, îmi spune luna topită în indigoul nopţii. Silenţios a dispărut ca o cometă plesnită de palma Hotărâtorului. Dar ca un jar ce încă clocoteşte sub zăpadă, el încă clocoteşte în mine. Mi-au fost tăiate sforile şi am căzut pe scenă şezând lângă un mort frumos din cale-afară. Să râd îmi spun, să dănţui ca bachanta la nunta lui cu luna. Palidă. Ce teamă şi ce zbierăt! Ce clipă nefirească! E vis, dar mă trezesc. Şi dacă mă trezesc si nu e vis? Dormind să ies din vis nu-mi este cu cătare şi nedormind în vis nu pot intra să schimb ce-i dat să fie vis. Dar dacă-i vis, există şi-o trezire! Nu-i vis, e viu şi eu sunt încă moartă. El doarme; eu veghez, dar el dormind veghează peste visul meu. Nu mişcă, dar e cald ca norul de iarnă din stropii cui îşi face haină frigul. Îl mângâi atingând sprâncenele ce nu se mai încruntă. Îi ascult pieptul. Bate toaca. Să mâ întind alături pentru că mă doare. Nu ştiu ce e. Ceva ce nu a mai durut până acum. Aştept să se trezească ca să îi spun din somn ce vis avut-am eu când el dormea şi eu stăteam pe al sau umăr trează. E mort în cuibul lui în care eu sunt vie. Tăgăduiesc ceea ce pare. E Angst. E iremediabila cărare ce duce şi nu-ntoarce. Să salt din vis? Dar el e lângă mine...e drept, e breaz, e brav, e blând. Nu-i brâul desfăcut. Leinad, sunt moartă eu şi-ţi scriu din conştiinţă? Leinad, visează oare moartea că e vie când îşi stânge snopii ca o ţoapă? De-am să-l sărut cu buzele, cu ochii n-o să vadă, de-am să-l ating cu geana, cu tâmpla n-o să creadă...că-i viu şi eu sunt moartă. Leinad, visează.
VII. Scrisoare către mine
Fotografiile-mi baroce mi-au fost transferate tocmai înaintea Craciunului. Azi dimineaţă. Crăciun de basme înnourate. Mă uit la ele cu ochi străini căci nu ştiu cine e ţarina de acolo, aşa vestuită cum e şi schimonosită de o durere nevăzută. Nu-i văd durerea pentru că ea insăşi e durere. Despre mine vorbesc? Mine?, răsună surd în mina năruită dinlăuntru. Întocmai. Aveţi grijă! Din cuşca lumii am scăpat şi nu ştiu unde merg sau pe cine voi muşca. Obişnuiam să muşc odinioară şi să-mi încleştez dinţii în aşa hal ca falca încordată a unui pitbull. Când sufeream sau când simţeam aproape umilinţa. Găsiţi în libertate un animal pe cale de expediţie în muzeul prafului din trup uman. Adică la coşul de gunoi al sufletelor. Ce minunat trebuie să fie să te despoi de toată şuba asta grea de carne macră şi de pietroasele oase pentru a putea experimenta somnul în poziţia de plutire pe burtă când ajungi să fii mai uşor decât de aerul. Oricât post aş ţine tot n-aş reusi să îmi rarific piele, vene, carne, oase în aşa măsură încât să mă întrec cu oxigenul în consistenţa uşoară.
Fotografiile acestea mă încântă pentru că exprimă ceva ce am în posesie – suferinţa care nevoit mi-a devenit o a doua natură. Ca o lipitoare s-a ataşat de sângele meu dulce şi stă la supt precum viţelul lacom. Mă slăbeşte. „Dar eu şi mai puternică mă scol din patul meu. Care a fost al nostru. Naguère. Motolit e încă cearşaful. Deşi la înmormântare cu lenjerie ca de nuntă am netezit patul spunându-le să mi te aducă acolo rece ca de gheaţă. Când eu eram mai rece, frecându-ţi mâna în disperare ca să te încălzesc. Şi te trăgeam de gene (ce gene lungi şi curbe!) ca să te văd clipind. N-am mai zărit cele două măsline verzi ce stau acum sămânţă sub pământ. Cel mai frumos adormit cu putinţă ai fost. Păcat că nu mi-a dat prin cap să te fotografiez atunci aşa cum ne-am fotografiat împreună în oglinda de la muzeul Fraţilor Lumiere din Lyon; una dintre fotografiile mele preferate este aceea. Nu-i nimic, rămâne mai tainică imaginea ta în sufletul meu şi oricum află cât sunt de invidioasă ştiind că tu eşti mai frumos. Cu cel puţin o tonă de frumuseţe superior acum. Ai milă şi nu-mi dispreţui la coada ochiului un prim rid. De la expresia plânsului se prea poate a fi. Îţi mulţumesc, nu prentru rid, desigur, ci pentru miligramul de înţelepciune ce îl însoţeşte.” De pus într-o scrisoare către Leinad.
Fiecare fotografie are o mică legendă; iar toate în ansamblu decriptează hieroglifa vieţii: de unde vii - bombatul pântec al pământencei maici - şi unde te întorci: în scurta scobitură de cazma. Acuză-mă de sunt mai crudă ca un medic care îi pune pacientului pe buze un Adieu; dar nici mai optimistă ca popa în sutană nu pot fi. Deci înţelege, omule, cât eşti de fericit când nu dai de bau-bau stând piezis în drumul tău senin.
„Tocmai aici v-aţi găsit şi voi să faceţi fotografii?” Ehei, nenea de peste gardul cimitirului, de-ai şti tu câte în lună şi în stele dincolo de pridvorul văzului dumitale....Mi-aduc aminte scena aceasta fără să ştiu de ce o invoc. Năzdrăvanii ceia de dinafara cercului morţii m-au tulburat serios în gătirea mea pentru shot-urile photo. Timiditatea e încă o mare calitate la mine. O fi unica? Posibil. Cert este că va trebui să fac ferfeniţă adică delete fotografiile cu domnul Urmuz ca să mai am o leacă de lecuire de la dragul meu duhovnic pentru pace sufletească şi speranţă de mântuire întru Domnul.
„ Fata mea, îmi spuse, păi cine te-a pus? La ce îţi folosesc ţie aceste fotografii? Păi tu nu ştii că eşti Fiică a vieţii prin Hristosul Care a călcat moartea ca să dea viaţă veşnică, şi încă ce fel de viaţă? Fericită în sânul Lui Avraam tuturor păcătoşilor. Păi tu pe cine ţii în mână? Pe cel pe care L-a infrânt Hristosul? Nu te mai gândi, fătucă, la prostii de alde chipuri căci moartea trebuie să fie dorită ca să te întâlneşti cu Domnul şi cu cel al tău; e o punte şi atâta. Cât aşteaptă sufetul şi se zvârcoleşte în trup ca să se întoarcă la Cel ce i-a dat suflu? O viaţă, bietul! Şi apoi când în sfârşit iese din temniţă, se scutură bucuros de praful ce-i rămâne pe tălpici şi dus e ca săgeata. Deci ia aminte şi cuminţeşte-te de vrei să mai pui Sfântă Împărtăşanie pe limbă.”
Aşadar ctrl A delete şi mâine în ziua sfântă a Crăciunului nevrednică îmi voi primi raţia de bucurie maximă spirituală: sânge şi carne de Dumnezeu. Hristosul n-a pus bucăţică de carne de animal pe a Sa limbă, nici cu boabă de vin nu şi-a uns cerul gurii şi El e Dumnezeu, dar omul că e prăpâdit de om cu hrană din Dumnezeu se împlineşte. Tu, Doamne, iartă pe cei ce refuză să se addape din jertfa Ta!
VIII. Scrisoare către Leinad
Cel mai deştept cedează, îmi spuneai. Învigătorul nu este cel ce câştigă, ci cel ce mulţumeşte cerului pentru învăţămintele trase din pierderea suferită. De aceea, nu oricărui duh îi este dată duhovnicia şi nici orbului nu-i este cu putinţă să îşi cunoască orbirea sau pruncului pruncia. Oare ce culoare o avea vederea? Dar goana? Goana ta după iubire repede transfigurată în goana după foarfeca ursitei. N-ai răzbit. Călătoria-ţi s-a petrecut în trapul timpului – urâtă bestie cu saizeci de picioare. Ai străpuns membrana ce învelea celalaltă lume într-o clipită de nesimţit. Mă întreb adesea cum te-ai regăsit acolo şi cum te-ai raportat la aici-ul pe care deja nu-l mai împărtăşeai. Erai încă aici în chip imaterial, dar cu aceleaşi gânduri şi simţăminte sau trecerea a fost bruscă? Nu-mi răspunde; nu văd niciun folos să ştiu ce nu mi se cuvine minţii.
Eu sunt încă în timp şi în spaţiu, tu afară din ele. Sufletul meu statorniceşte încăpăţânat în bâlciul scălâmbaţilor, duhul tău e întregit aşa despaţiat şi destimpat cum se găseşte în salaşul dintru al treilea cer. Dar, precum aerul despicat de suliţa lui Solomon îşi vindeca rana despicării fără urmă, asemenea uni-ne-vom la noua cântare a cocoşului. Iubirea noastră iscată din scântei de rugă se desăvârşeşte prin depărtare şi ruga n-are căpătăi. Dacă i-ai fost drag cerului aşa cum îmi eşti mie, înţeleg prea bine de ce a poruncit să laşi legea pământului. Cu ce drept să te reţin din mersul ascendent? Nu ar putea pădurea niciodată să se încline invers adierii vântului. Departe fiind de nici nu pot să mi te mai închipui ochilor, rămâi aproape şi fi-mi sfetnic în al nopţii ceas când crucea imi atârnă greu pe obrazul drept de astă dată.
IX. Scrisoare către Leinad
Un singur lucru vreau să-ţi aminteşti: îmbrăţişarea noastră după rugă – sfânt tablou purtat sub sân mai aprig ca pe-o amuletă. Ne aşezam timid în genunchi şi cu palmele împreunate ne sprijineam braţele de braţul canapelei. Gândul ni-l torceam după firul credinţei şi privirea ne-o aplecam uneori în pământ, alteori o agăţam de gaica icoanei Botezului Domnului. Ca doi copii din cale-afară de cuminţi purcedeam în rostirea mută a rugăciunii noastre mai multă, mai scurtă, după cum ne îngăduiau pleoapele. Tu terminai primul, îţi şopteai ca de obicei rugăciunea inimii şi îmi atingeai uşor genunchiul drept pentru a mă anunţa că e gata. Nu spuneam vorbe, nu citeam cu glas, dar ruga nostră avea tainic mers prin stele. Îmi era tare drag să ne rugăm împreună căci simţeam până în vârful firului de păr deplinătatea acelui moment al sufletului ce se trezea ca să-şi adoarmă trupul legănat. Ca un copil ştrengar, spuneam repede Aminul de nerăbdarea îmbrăţisării ce mă aştepta la finele fiecărei rugi. Atâta căldură găseam atunci în braţele tale, copilul meu de joacă! Nimic n-ar trebui să mai cer Cerului vreodată căci mai rar suflet de om aşa fericit cum eram eu atunci! Îngerii în Rai au aripi, îngerii pe pământ au braţe şi binecuvântate sunt fiinţele ce le stau în preajmă căci nu cunoasc setea mângâierii.
X. Scrisoare către Leinad - Dricul
Aie! Ce şuieră vântul ăsta printre ramurile mele golaşe. Ultimele patru anotimpuri s-au petrecut unul după altul într-un noiembrie stagnanant. Nuielele salciei s-au zgribulit toate în cotorul târşului cu care strâng frunzele căzute ale trecutului înăbuşit în pâclă. Adun imagini virtuale şi, tipărindu-le, alcătuiesc ca un şcolar ierbare cu portrete foliacee. Tu şi noi compus din doi miezi în aceeaşi nucă. Le răsfoiesc des, le consum ca pe ceaiul de duminică după-amiaza. Îmi construiesc o mică avere din toate cd-urile pline ce umplu deja un cufăr. Cufărul din răchită în care aruncam odinioară cărţile citite. Când voi trage poate cândva capacul asupra întregii bogăţii din junii mei ani, te voi numi logofăt de mare încredere. Dar nu voi pune zăvorul niciodată peste ce-am trăit. Cu, lângă, prin şi întru tine.
Cu plâns de nou născut pâtrund în viaţa ce nu te mai cuprinde. N-am să mai cresc, o ştiu. Voi merge şontoroagă către tine cerşind cu mâna retezată un sprijin de la Sfântul Nicolae. Atâta-i de coşmar să descopăr că sunt şi nu mai suntem! Ca în visul-premoniţie a încetării tale. N-am bănuit nici o clipită însemnătatea lui, iar tu ai râs de mine când ţi l-am povestit. În vis, trezindu-mă moartă, s-a speriat sufletul meu de stratul gros de întunecime ca zidul chinesc în care mă aflam eu suspendată. Te strigam ca pe-un Mântuitor privind abisul cum mă prinde. Sentimentul de cădere în puţ era amplificat de toată această baltă neagră în care m-am regăsit nu mai târziu în lipsa ta. Niciun alt vis nu s-a mai prefăcut realitate pentru mine ca acesta, de nu s-ar fi ivit nicicând in somnul meu! De ce nu fu împiedicată clipa? N-a fost prin preajmă niciun adjuvant al nemuririi tale? De fu ispita care te-a aruncat pe sensul invers al crudei vieţi, unde îşi petrecea atunci molcomeala al tău înger? Juca vreo lugojeană în ceruri şi a uitat să cureţe şoseaua pentru tine? La ce bun să îmi mai tocesc creierii la moara lui dacă? Nu vina, ci chemarea Celui Prea mai Înalt de om a cârmuit pionul. Pe tine nu te mai aduce nimeni înapoi. Şi cred că nici tu nu ai vreo poftă să te mai întorci. Escaladează liniştit piscurile până în Shambhala şi nu lua seamă la tresărirea mea când bate clopotul a slujbă.
Am vrut de multe ori să te întreb cum te-ai simţit în lunecarea ta cu dricul tras de-o mânză. Ca-n sanie? Nu-i dreaptă ironia Urechii ciulită la toată vorba ce repede se face potrivnica omului. Ţii minte când ţi-am spus că îmi doream să mă plimbi cândva cu dricul şi cât de fascinată eram văzându-l prima dată? Ca o caleaşcă funerară cu pereţi din sticlă, mi se părea că-n ea e locul nebuniei mele şi povesteam oriunde despre dric spre închinăciunea ironică a celor ce mă auzeau. Tu mă priveai perplex spunându-mi că sunt ca de obicei dusă cu luntrea şi ţi-ai văzut de treburi. Până în ziua când, fără să îl chem, dricul s-a oprit singur la poarta noastră cerând un trup pierdut de suflet. Dricule gătit ca tron cu buchetare de anthurium şi brad, tu mi-ai purtat lumina ochilor pe ale tale roţi şi n-ai primit a zdruncina laolaltă cu trupul lui şi trupul meu pârgav. De ce eşti învrăjbit asupra mea şi nu vrei să mă legeni?
XI. Scrisoare către Leinad
Regret că n-am avut puterea să te gătesc cu propriile mele mâini pentru ultima noastră întâlnire. Alte degete tătare te-au atins ca pe un animal rănit. Ştiu că ţi-au cusut pieptul şi ştiu că te-au tăiat la ceafă, învelindu-te apoi în haine de gală. Am văzut acele mâini de măcelar ce mi te-au înnapoiat fără suflare când eu cu energia universului în vene te lăsasem dimineaţa. Şi pânză s-a pus peste privirea ta neclintită de pe făgaşul ei. Acea privire întorsă către lăuntru, acea privire pe care n-am răzbătut-o niciodată cu gândul. Nu ţi-am uns fruntea şi pavilioanele urechilor cu esenţă de pin care îţi plăcea atât de mult, nici cu mir de nard nu te-am stropit şi nici cu pomadă nu ţi-am netezit părul. Regret toată pasivitatea mea de-atunci. Însă, vezi tu, toată fiinţa îmi stătea ca o moşmoană sub brumă văzându-te neclintit în cutia de bijuterii în care erai pus. Multe lucruri aş fi vrut să fac în acele ultime trei zile petrecute cu trupul tău dacă mintea nu mi-ar fi fost ca scurtcircuitată de neînţelegere şi uimire. Cu uimire îţi mângâiam tăcută sprâncenele perfecte întrebându-mă cum să îţi vindec rana de la mână sau să o acopăr pe cea din obraz. Cum să repornesc motorul vibrării muşchilor inimii, cum să îţi injectez iar în oase substanţa duhului ce se scursese prin orificiul incert al gurii. N-ai răspuns la nicio atingere, nici de te-aş fi înţepat cu un bold în talpă ninic n-ai fi grăit. Trei nopţi te-am descântat, ţi-am urlat numele cu sufletul, te-am şuşotit. Ai tăcut şi vei tăcea de-a pururi pentru ăst pământ. Poate că dincolo de nori ţi se va descâlci şi limba dar graiul nu ţi-l voi mai putea cunoaşte.
A nins belşug la înmormântare. Babele din bubele lor scorţoase şuşoteau că îţi pare rău. Că ai plecat sau că n-ai mai rămas un timp? Whaterver. Contează prea puţin dorinţa când rezultatul e ireversibil. Nu e în viaţă după cum vrem noi. N-a fost nicicând aşa. Credem că prin rugă sau iubire ne refugiem de gheara nefericirii, dar nicidecum nu o putem evita. Mersul tacit spre Judecată e iminent şi are cu siguranţă un capăt. Pentru unii începutul grabnic devine capăt. Oftez şi poate se va trage cheagul de la inimă.
Din amorţeală m-am trezit abia când am văzut cum a pus preotul o mână de pământ pe giulgiul alb. Apoi m-au prins smucindu-mă de frică şi m-au dus în loc necunoscut. De atunci nu te-am mai văzut. Când şi când te perindai prin visul meu, ba râzând, ba îndreptându-ţi ochii către cine ştie ce lume. Şi tu ai fost trist, dar cred că începi să te uşurezi oleaca. Mă gândesc cum au început deja furnicile să care bucăţele din obrazul tău ca nişte lele cu ulcele pe cap. E o faptă bună că te-ai gândit să hrăneşti un sector din populaţia subterană. Am încă reţineri gândindu-mă că voi fi la rândul meu hrană pentru coropişniţe. Insectele mi-ai displăcut dintotdeauna. Dar prefer să fiu hrană pentru ghighiuţele din pământ decât putregai în descompunere. Minunată natură! Şi mai zici că nu e Geniu Cel de sus! Când este viu, cu un bocanc îi e de-ajuns omului să stâlceasă triburi întregi de târâtoare din plapuma pământului, dar odată ce îşi dă duhul, devine meniu festiv pentru cele ce i se strecoară până în timpan. Or fi curioase lighioanele? Or şti ele că mâncând din trupul tău din sufletul meu viu mănâncă?
XII. Scrisoare către mine
Până la urmă, viaţa asta mă lasă rece deseori. În dimineţile când nu vreau să deschid ochii, se deschid singuri. În serile când somnul nu mă vrea în regatul lui, n-am decât să beau litri de ceai de tei şi levănţică. Degeaba. De ce eu aici acum şi pentru cine? Aiurea. Mă las păgubaşă de gândit, mi-am spus de multe ori. Resimt viaţa ca o obligaţie faţă de Tatăl pentru mila Lui de a ne fi creat. Dar eu nu-mi amintesc vrutul creaţiei. Cine ştie ce naiba o fi fost înainte de placenta mamei? De-aia o fi prescris Domnul în genetica omului toată această istorie a liberului arbitru pentru a Se revanşa de naşterea noastră forţată sau necesară? Dacă Tatăl e Bun, de unde o creaţie ce de dovedeşte a fi rea? Spurcată sau spurcătoare a tot sâmburele curat de univers cu care vine în contact?
Eu cred că Tatăl trebuie să fie Bun, dar mai multe nu înţeleg despre furia ce cade în şi peste tot omul. Când furia aceasta se coboară în jgheabul lăuntric din care omul se adapă, nimic nu-i mai trebuie de la nimeni. Sufletul, firavul, îi pârâie când norii stau cu burţile pline peste el. Nu mai vede pe unde să scoată capul din toată ceţoşenia asta şi înjură. Începe cu soarta, apoi cu tot ce-i stă pe lângă trup şi sfârşeşte cu cerul. Se înjură pe sine. Acuză. Se tânguie apoi la deniile luminării de minte. De ce să te naşti?
Dumnezeu trebuie să fi dat în mintea nebunilor dacă încă ne mai suportă. Desigur, nu are nici intenția de a ne înghiți, dar cred că începe să-Și pună întrebării asupra noastră. Din ce Iubire ne acordă încă dimineți, din ce fel de toleranță paternă mai pune încă prunci în pântec de femeie, e spectacular de surprinzător. Nu știu, nu știm cam nimic. Nu-mi doresc un nou potop care să înece gura omenirii. Nu pentru că aș ține la roiul de muște în care încă bâzâi. Dar cred în șanșe. Infinitele șanse. Șansele pe care le șutăm - voit adesea - pe lângă poarta vieții din amuzament. Ne credem posesori de șanse. Și de ce nu ne-am crede atâta vreme cât turta dulce nu-i amară? Omul râgâie de șanse, dar e prost. Are ochi pentru a-i închide, buze pentru a le strânge încordat și creier pentru a-l ține în șifonier la păstrat pentru molii. Să recunaștem că nu prea avem noi trebuință de astfel de daruri. Omului îi place starea de rumegare ca la vite. Nu peste foarte multa vreme, nu se va mai sti daca Dumnezeu a creat omul sau dacă omul L-a creat pe Dumnezeu de dragul rumegării.
XIII. Scrisoare către Leinad
Tu nu te-ntrebi în sinea ta de ce ne-au prefăcut atât de repede ciorba de potroace în pârjoale de pomană? Ciorba se clatină în strachina de lut după poruncile măriei tale în timp ce paşii mei se adaugă unul după altul în drumul spre cea mai săracită casă din sat. În vase de lut ţi-ai cerut pomana. Mi se pare al naibii de ireal şi tâmp să vorbesc de toate aceste lucruri de care eram desăvârşit străină. Probabil că tu te strici de râs văzându-mă din ceruri învârtind la colaci, eu care n-am legat prietenie nici măcar cu ouăle din tigaie. Tu, în schimb, erai specialist în a găti omleta cu ceapă, şuncă şi brânză ardelenească. Mi-e dor de micul nostru mare dejun de dimineţa, de cafeaua tradiţional vărsată în ceşti de lut cu buline albe Totul emana căldură la contactul cu energia pozitivă din vârful degetelor tale. Îmi pare rău că n-am avut timpul necesar ca să ne facem curaj pentru rugăciunea de la masă. Parcă jenaţi prosteşte unul de altul, ne era frică să o rostim. Dar erai tu însuţi o rugăciune pentru mine.
Colacii sunt rumeni şi înmuiaţi deja cu colţul în vinul dulce şi vişiniu ca zeama de rodie. Pomelnicele la rândul lor aşezate pe altar. Coliva împodobită cu nucă. Curând împlineşti un an de viaţă veşnică. De un an pe tine te îmbracă lumina croşetată în neînchipuite curcubee, iar pe mine mă stropeşte suferinţa cu năclăitele lacrimi. Destul de drept. Mă călesc precum prunele pârguite la ultimul soare. Căleşte-te şi smereşte-te, îmi spuneai adesea. Şi eu ar trebui să murmur mulţumesc pentru această superbă lecţie? Sau să îţi replic cu propriile tale cuvinte deştepte: Iartă-mă pentru că m-ai supărat! Iartă-mă pentru că mă ignori de câteva sute de zile! Iartă-mă pentru nerăbdarea ta!
XIII. Scrisoare către mine
„He was doing some sheet” – nu am avut curajul sau cred că am avut politeţea de fată cuminte să nu-l întreb ce fel de sheet făcea prietenul lui. Droguri, crime? Whatever. Îmi încercuise bine mintea portughezul de la serviciu cu povestea despre adolescenţa lui zgâlţâită de o moarte. Desigur, fiecare viaţă trebuie să înceapă cu o moarte. A lui ca şi a mea. „So my mother took me to a witch”. Ce tâmpenie, îmi bolboroseam încetişor in mine. N-am avut niciodată încredere în cotoroanţele cu darul descântării, fie ele şi înţeleptele triburilor de ţigani. Portughezul meu părea la fel de mefient. Din cauza „sheet”urilor cu care se îndeletnicise toată juneţea, prietenul lui murise. Cumva, neexplicabil în planul conştientului, lăcomia de „sheet”uri se transferase la el. Mă uimea naturaleţea cu care portughezul îmi povestea toate acestea. Mătuşa lui vrăjitoare or something îi descântase cu tot felul de apă sfinţită, nici el nu ştia exact cu ce sau ce anume făcuse, dar cert e că reuşise să il descotorosească de stihia prietenului său care îi stătea agăţat de grumaz şi îl îndemna să săvârşească aceleaşi sheet-uri pe care le făcuse el anterior. Ei, asta-i bună! Dar nici n-aş băga mâna în foc ca să dezmint o vrăjitoare. Te pomeneşti că de-asta nu mai dorm de un an încât îmi vine să îmi infig deştele în carne de nervii care îmi colcăie în ceafă. Cum să îmi explic nesomnul atunci? Din ce să îmi fac leac pentru boala asta de noapte? Leinad nu mi-ar face rău şi în niciun caz nu s-ar agăţa de gâtul meu pentru a mă sufoca. Dar simt că mă sufoc şi nu reuşesc deloc să trimit la plimbare poneiul din gâtlej care nu mă lasă să respir. Portughezul a scăpat prin mâna unei afurisite. Eu însă mă voi scăpa prin amitire şi rugă. Răul meu e doar gândul că mâine Leinad o să moară iarăşi. Un an de noapte. Nu ştiu dacă se mai face ziuă. Dar o să ningă a doua zi. Întotdeauna va ninge a doua zi.
XIV. Scrisore către mine
S-a încheiat doliul, dar văduvia îmi va rămâne de-a pururi o gâlmă în gât cu neputinţa de a o înghiti vreodată. Voi supravieţui cu acest straniu cancer înflorat în existenţa mea întâmplător. Nu pot merge decât într-o singură direcţie acum. Cea pe care o alege valul. Eu nu mai domnesc peste mine. Niciodată nu am domnit. Valul şi-a ros zăbalele din prima mea zi de suflu, aşa că e liber să mă târască pe unde o vrea. Ţin ochii închişi, dinţii strânşi şi palmele deschise. Să se înduioşeze cine o dori de această stană. Merg până la limita timpului dacă aşa e scris pe scalpul meu. Am înţeles că suferinţa e obligatorie vieţii. Moartea e doar o liniştire a apelor dinlăutrul fiinţei. Nu te speria, suflete, nici nu te sfii, ci ai credinţă în lămurirea iertării. Blidul dragostei din care beau şi dau de băut nu trebuie să fie niciodată gol.
Unii oameni sunt zămisliţi pentru a suferi mai mult decât alţii. Nu e un motiv de ruşine pentru cei care au impresia temporă a fericirii, nici o rădăcină de nefericire pentru ceilalţi – aleşii suferinţelor. Totul să fie primit după cum este dat şi să dai totul, inclusiv sufletul, la schimb cu mântuirea. Orice poate să se abată asupra lumii, oricine poate să piară, să se risipească precum fumul, dar numai dragostea să învingă ocara vieţii. Însă, inainte de a învinge moartea prin iubire, începe întotdeauna cu înfrângerea de sine. Un pedagog rus spunea că ţelul şcolii este de a transforma o inimă iubitoare de sine într-una atotiubitoare. De ce ne-ar fi frică să ne împlântăm în inimi sentiment roditor? Mie îmi e frică deseori de umbre ale trăirii sau, dimpotrivă, ale netrăirii şi mi-e ciudă pe mine atunci. „Dumnezeu nu ne-a dat duh de frică, ci duh de putere şi de dragoste”, accentua de curând preotul la convorbirile duhovniceşti.
„Duh de putere” împotriva naturii mele fataliste. Trebuie să resuscitez curajul. Acela de copil nebun, curios şi îndrăzneţ cu visele lui. Am două căi ce se deschid înaintea paşilor mei scurţi. Doar două căi din infinitul de posibilităţi. Fuga în trecut sau fuga în depărtare. Trecutul e determinat; depărtarea e multă. Nu mă pot întoarce fizic în copilărie, dar pot aduce oricând copilăria în prezent ca să înmoaie sârma ghimpată în care mă ţintuie nevoia de a supravieţui, nevoia de a fi iubită şi invers. Ştiu că pot, trebuie să pot. Leinad mă cunoaşte puternică. El mi-ar fi spus în orice moment : „voinţă!”. I-aş spune eu câteva cu toate sfaturile acestea care din exterior par a fi piesa lipsă din puzzle! Nu e în locul meu. Pe unde umblă el, tornadele sunt necunoscute; pe unde umblu eu, pământul de sub picioare poate ajunge oricând deasupra capului fără ca omul sa mai aibă timpul de a cârti sau de a se îndrepta. El ştie bine ce scriu. Ghiulele sunt peste tot şi întâmplării nu-i pasă pe cine alege. Ca pe nişte jumări în tuci, aşa îşi prăjeşte Printele copiii ca ei să ia aminte la usturime şi să-L cunoască şi să afle apoi că răutatea Lui e doar Iubire. Biblia nu e o carte, ci un fapt; Dumnezeu nu e o idee, ci chiar E Dumnezeu.
XV. Scrisoare către mine – un globe-trotter pe un ciucure din univers
Am coborât broboada de pe cap pe umeri. Am pensulat-o pictoriceşte în verde-leuştean - contrast cu rochia orange în pliuri. De gât mi-am prins mărgele curcubeice. Şi pălăria stil Sissi călare. Pălăria mea vieneză din săptămâna de miere. Superb. Dor de culoare împlinit. Amintiri jucăuşe. Îmbrăţişări cuprinse în spirit care netăgăduit aprind încă fiori pe şiră. Nu am un talent valoros la pictură, dar am îndrăznit să dau un tanc de bani ( mare curaj având în vedere că îmi lipseşte armata de bani! ) pe un set de pensule franţuzeşti şi culori tempera. De anul nou, când izbucneau războie de artificii pe-afară, eu, ca un copil sârguincios care îşi face tema la matematică de Revelion, m-am apucat de pictat îngeri în mozaic şi fluturi de primăvara - reminişcenţe din copilărie, cel mai probabil. Decât transformată într-un copac precum sinucigaşii din Divina Comedie, mai bine pictoriţă ratată de îngeri fără biserică, mi-am spus.
Acum că am extirpat negrul din gama de culori şi că am scos privirea din abis, încotro? Din vâlvoiul absurdului, îmi răsare ideea plecării. În larg. Oriunde. Niciunde. Să străbat pământul împănat cu ce a mai rămas din frumuseţea eldoradescă dintâi. Îmbrac zdrenţele de pelerin, pun în desagă biscuiţi şi ciocolată şi la marş pe şifonatele drumuri! Apă voi gasi pretutindeni. Sper. Un globe-trotter pe un ciucure cu diametrul de nemăsurat. Unul dintre ciucurii de pe căciula universului pe care, posibil, o poartă pe cap Baciul lumii. Desigur. Voinţa de ducă a tinerei văduve, ingăim. Lasa-mă să fiu o pungaşă, viaţă nedomesticită, şi să fur din tine tot ce ai tu mai aventuros! Tot ce a mai rămas în tine de la o moarte încoace. Pământul e sfărâmicios aici, dar undeva talpa mea se va sprijini de o rocă. În zare, un pâlc de frasini; în aer bule de săpun. Nici urmă de tine. Plec.
Scrisoare către Leinad
Am anii unei flori de hibiscus rumenii. Tu ai anii unei flori de castan. Feciori din nou în casa văruită a Părintelui ne aşezăm pe un buştean sub ploaie liberă să împărţim o poală de brebenei după care ne lasă gura apă. Nu trişez, ba chiar îţi dau mai mulţi. Te-nduplec oare să îmi spui cum să împrăştii norii când haló-ul meu pâlpâie abia? De voi jumuli păsările cerului de fulgii lor tot nu mi se vor prinde aripe de zbor la călcâie. Nici luna nu-mi încape întotdeauna în pupilă şi nici ce va să fie nu pricep stând cu urechea lipită de ghioc. Răspunsurile zac în mânecile tale de-ai vrea doar cât o ţâră să îţi înalţi suplele braţe ca să mă pot vârî. Îţi povestesc cu brebenei în gură cum noaptea îmi treieră gândurile şi sufletu-mi cutreieră prin susul corbilor de iarnă ca mai apoi să se-ntoarcă bolnav de neputinţă. O trecătoare în ceruri? Se ajunge sus la tine cu balonul? Aie! Tocmai la limita văzului, spre acolo îndrepţi degetul. Nu e firească atâta distanţă între apropierea noastră. Însă întotdeauna va fi o fereastra prin care vei vedea totul in mine si prin aceeaşi fereastră voi privi neîncetat spre fiinţa ta închegată din lumina apuseană a cerului.
Văduva vrea viaţă. Vrea să dea viaţă. Vrea să crescă viaţă. Vrea să iubescă. Necontenit. Vrea să fluiere când suferinţa o prinde de mijloc. Vrea să cunoscă oameni. Africa. Gabonul si Etiopia. Departele. Depărtarea. Eu. Din cenuşă şi cenuşiul cer de deasupra umerilor, mă întăresc şi ridic restul de fiinţă. Nu mai sunt un întreg, s-a luat din mine miezul dar coaja e încă verde. Se va coace ea sub soarele Africii. Departe. Acolo unde plouă cu foc şi ninge cu scântei. În mine.
Scrisoare către mine
Din nări până în tălpi mă brăzdează parfumul florilor de corcoduş. E primăvară şi pomii se scutură. Scutură-te şi tu suflete de petale negre ce-ţi stau ca cioburile pe rană! Mi-e dor şi dorul din dor creşte. Mi-e dor de suflet; mi-e dor să stau cu ochii-n cer şi să-mi caut acel suflet ce s-a brodit a fi în mine. Spun Doamne: dă-mi a te căuta, căci de te voi căuta, din duioşie Tu mă vei lăsa să te aflu!
Ce face făptura Domnului cu zilele când se crede stearpă de viaţă? Pune de bunăvoie zile înţepenite în lada timpului şi mai apoi plânge după ele. Precum vreascurile se usucă în orele cu gând năuc când i se subţiază seva nădejdii din inimă şi nu are linişte până ce Domnul nu o mângăie iar cu vâlvătaia rugăciunii. Ţintind ochii în tavan aşteaptă să i se umple secul oaselor cu jarul iubirii de oameni, de creaţie, de Dumnezeu. Dar nu se umple de la sine. Fântânile nu cresc până ce mâna omului nu scobeşte scoarţa. Iar Domnul nu e doar în apa din adânc ci şi în omul care o caută. Căutând, se înţelepţeşte. Înţelepţindu-se, ajunge să iubească întâi apa, apoi cerul din care curge. O dată ce duhul de viaţă pune germene în inima omului, el nu îl va lăsa nedesluşit ci întreaga lui inimă va dospi-o precum o matcă din care îşi vor lua avântul pârâiaşe de har. Dar de ce merge adesea omul în amontele credinţei lui? Ca să cadă. Frumoasa cădere. Cu cât cade mai mult, cu atât pofteşte dublu la urcuş. Cu cât prăpastia e mai adâncă, cu atât lumina îşi înteţeşte aura.
Ca tot omul ce cade urcând şi căzând urcă, asemenea şi eu. Însă ologul cum îşi duce oare drumul în spinare? Se suie pe grumazul vreunui clăpăug şi vede cărarea mai bine ca un om cu gamba sănătoasă. Eu nu-mi mai văd calea, nici nu pot spune că am întrezărit-o vreodată cu adevărat. Prea multe bucle şi linii perpendiculare a avut în sinea ei de nu-i înţeleg oful de a mai fi ghicită. E liber vântul să o întoarcă sau să o împingă înspre cine ştie ce zare. Dar să am grijă la apus. Nu vreau să duc în faţa Tatălui un suflet julit şi jecmănit de graţia lui dintâi, ci vreau să Îi innapoiez sufletul plin de dragoste şi de slavă pentru mila Lui.
