Israelul Crucii

Dumnezeu Tatal nu l-a lasat pe Omul dintai sa Ii fie doar creatie minunata, ci din iubire preaplina de har, l-a transformat in Fiul de pe urma. Nu vom putea sti niciodata cu ce masura Il masoara Tatal pe Fiu. Iar Omul nu Il va putea masura in nicio vreme a vietii lui pe Dumnezeu. Tare ii e greu omului sa se masoare pe sine insusi, dar lesne il masoara pe omul de langa gardul sau. Masura-i stramba, fireste, iar masuratoarea-i si mai oropsita.

De-ar sta sa se caute pe sub unghii si in negrul ochilor in loc sa tulbure lacul seamanului, ar vedea omul ca pamantul nu e cel pe care se reazema talpa lui ci el insusi e prelingere in aer catre cer a lacrimei pamantului secat de mila Stapanului. Prin om se roaga pamantul sa i se deie inapoi pasul Copilului Care a fagaduit invierea.

In adancul lui pamantul e ocean de foc; la mijloc e stanca de necrapat cu mintea, insa deasupra, l-a invelit Duhul Sfant cu mranita divina plugarind-o ca sa iasa viata. Si prin Voia Tatalui s-a dat viata pamantului. Dar focul din maruntaie a ars cu timpul radacinile firave ale vietii si pamantul a devenit salciu. Un singur trapez de pamant a ramas patruns de Cuvantul Domnului si aici necredinciosul de azi afla cu mirare si cutremur salasul proorocilor. Aici palcurile de arhierei si vamesi au infaptuit Israelul Crucii “ca sa se implineasca Scripturile”.

Israel: pamant al mortii si al invierii, tara a religiilor monoteiste unde crestini, iudei si musulmani se afla laolalta pentru a pangari Adevarul care un poate fi decat Unul.

Nu pentru credinta mea mai saraca decat firul de nisip si nici pentru intelepciunea ce n-o am mi-a ingaduit Domnul sa imi preaplec buzele pe pietrele Israelului unde pasii Lui au ramas, numai sufletele tradand Legea au pierit in vanul chinurilor eterne. Hristosul e prezent aici si cei ce L-au tarat la moarte mai multa viata au dat Cuvantului neclintit din predici si din inimile in care S-a depus ca un zacamant imbelsugat speranta.

Cu spelca am strans parul si m-am imbrobodit bine ca sa-mi las vazul sa umble pe acel pamand arid si ars de suferinta Tatalui. La mormantul Fiului, nevrednica si fara niciun merit, m-am impartasit iar sufletul mi-a saltat din trup precum pruncul Elisabetei la cuvantul Mariei. Nimic nu este de mai harnica bucurie a spiritului ca slujba de la miezul noptii cand glasurile slugilor trupesti se inalta spre nazuinta mantuirii. Omul din lume si lumea toata nu are suficiente lacrimi ca sa ispaseasca pacatul uciderii de Dumenzeu. In genunchi, plini de regret amar si de smerenie ar fi trebuit sa parcurgem Via Dolorosa si din lacrimile omului un rau ar fi trebuit sa ia nascare si sa dizolve in apele lui Golgota rastignirii.

Dar nu e liniste in Israelul pasilor lui Dumnezeu. O patura de ganduri se ridica din fiintele miilor de pelerini miscand candelele cu staruinta lor si ingaimarea de rugaciuni spre vindecare de trup, de suflet, de inimi. Adesea, ispita e crunta si greu iti abtii spiritul de la judecata celor ce patrund in altarele sfinte precum turistii intr-un muzeu cu oase de dinozauri. Vad lumanari aprinse, icoane facatoare de minuni si cruci si pesteri in care s-au nevoit sfintii si la toate se uita ca la ruinele Troiei fara sa aiba nici cea mai mica tresarire. Mai impietrite sunt simturile lor decat pietrele desertului de nu simt cu sufletul si nu se tanguie la Piatra Ungerii unde trup de Dumnezeu a fost pus in lintoliu. Amar de ei ! Cu nerusinare profaneaza sinagogile si templele si scuipa stalpul unde gura crestinului saruta. Mult m-am intristat cand am vazut o fetiscana abia iesita din gaoacea copilariei asezandu-se cu nonsalanta pe mormintele din cimitirul evreiesc si pe preatanarul ei iubit calcand pe oasele impamantenite ale cine stie cui stramosi ca sa o fotografieze intr-un decor exotic si nefast. Si mi-am adus aminte de mortii mei de acasa gandindu-ma cum, poate nu peste multa vreme si peste oasele mele vor calca alti tineri nesmeriti si nestiutori de moarte.

Oriunde intorci privirea vezi cerul pe care Mantuitorul Insusi l-a privit odinioara cu ai Sai ochi, oriunde iti sprijini palma e loc de minune si pasii tai de pelerin nu te poarta in spatiu ci te intorc in timpul sacru cand Domnul vorbea cu glas omului.

Desertul Iudeii e plin de pesteri si scorburi in care sfintii de demult si sfintii nebanuiti de azi isi petrec zilele marunte in rugaciuni pioase. Pentru rugaciunile lor noi, cei din mreaja pacatului, ne mai bucuram de lumina soarelui.

Insa, precum este de sfanta si curata Cetatea crestinatatii ce imprastie mireasma de dumnezeire, pe atat de mizera este lumea de dincolo de zidurile sale. Palestina este un maldar de gunoaie in care arabii au construit transee de razboi. Atat Bethlehemul cat si Ierusalimul dincolo de locsoarele sfinte, sunt orase ale violentei prin arme. Oamenii sunt saraci, pamantul neroditor ca dupa blestem. Arabii te inspaimanta cu negustoria lor hartuitoare, beduinii te urca vrand-nevrand pe magarii lor infometati pe care ii lovesc cu bata ca sa starneasca mila calatorului. Dincolo de spiritualitatea ascunsa sub straiele de piatra ale bisericilor crestine, nimic placut nu am descoperit in aceasta tara a pierderii de sine. Si tot pelerinajul in tara Israelul e ca o intrare in Rai si iesire in Gheena continue.

Din Muntele Eleon unde pelerinul afla Hortus Gethsemani plina de maslini ale caror trunchiuri ce dainuie de mii de ani pot fi ele insele altaruri de rugaciune calatorul intru Hristos paseste prin pietele murdare si stramte unde marfuri urate stau la mezat. De pe Muntele Carmel (in traducere din ebraica Livada Lui Dumnezeu) la poalele caruia catolicii carmeliti au construit superba catedrala Stella Maris privirea pelerinului se intoarce cu regret spre Muntele Carantania unde Iisus a fost ispitit de diavol in timpul postirii Lui de patruzeci de zile. Si iarasi de la Sudul haotic si pietros de-i plangi de mila pamantului calatorul intra in Nordul inflorit unde doua orase stau proaspete in lumina alba a norilor care par atat aproape de pamant incat ridicandu-ti bratul ai spune ca ii atingi: Haifa pe coasta Mediteranei si Tiberias pe malul Marii Galileii. De aici, ajungand pe Muntele Tabor unde Domnul S-a preschimbat la Fata, uiti cu desavarsire de toata amaraciunea si mizeria prin care ai trecut si de toate platile necisntite pe care a trebuit sa le achiti ca sa ai acces la urmele Lui Dumnezeu pe pamant.

Si pentru ca ma aflam nu doar pe alt continent ci parca intr-o cu totul alta lume, deodata m-am vazut traind un subiect pe care il cercetez de ceva timp : alteriatea. Nu pot descrie clar ce sentimente m-au strapuns vazandu-ma dezlipita de obisnuinta religiei mele, aflandu-ma in departarea de neamul meu. Eram straina intr-o lume de straini unde cultul credintei in loc sa ne apropie crestea in sanul nostru ziduri. Singura m-am simtit pentru o clipa si tot pamantul s-a invartit in jurul meu golindu-ma de tot ce cunoasteam pana atunci. O multime de evrei ma inconjurau, de Rabbi imbracati in paltoanele lor negre, cu doua fasii de par carliontat curgandu-le pe ambii obraji si toti cu Torah-ul in mana se perindau si se rugau la Zidul Plangerii, marturie a Templului lui Solomon ; alaturi un sfredelitor cant de rugaciune se ridica dintr-o moschee musulmana si alti oameni, alte porturi ale femeilor misterioase ma bulversau. Si eu si ei ne rugam in acelasi timp, si eu si ei imparteam acelasi pamant, aceeasi felie de cer, aceleasi cuvinte, acelasi glas, acelasi trup unit, acelasi Dumnezeu ? Acelasi…

Cu sufletul mai increzator in mila Tatalui m-am intors pe ale mele meleaguri, avand pe limba gustul mustului de rodie si al dulcelui vin de impartasanie de Galileea, in nari mirosul tamaduitor de la Piatra Ungerii, iar in urechi inca vibra muzica psaltica araba graitoare prin harul pus de Dumnezeu in glasul minunatei Fairuz.

Cugetări pentru suflet

Sunt anumite întâlniri in viaţa unui om în care Sfântul Duh îşi face simţită lucrarea. Prin harul şi minunata îngăduinţă a Domnului nostru, am primit de curând un mail în care un suflet îşi exprima recunoştinţa faţă de un călugăr foarte vârstnic dar cu o incredibilă energie a cuvântului sfânt. Vă împărtăşesc din profundele cuvântări :

"L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi. Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie. La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”

L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale Il lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:

”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste, o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat. Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”

L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentru ca mergi contra curentului.I ubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”. Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai? Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea. Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.”

L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.

L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii. I-am spus ca, in opinia mea, biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura, si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni. Si omul s-a indepartat de aproapele sau. Si aceasta din teama. Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate, din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Hristos prin invataturile sale. Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume. Dar si in Biserica sunt oameni si oameni. Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentru ca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale. Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire. Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte. Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui. Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici. Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nerostita spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu, omul, sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:

”Cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.

"Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi, caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai."

Grăitori sau împleticiţi in cuvinte ?

Cuvântul nu se troşăie in galoşii dintilor ci se avântă ca o pasăre eliberată din colivie. De ce să vorbim cruciş? Un om adevarat care creeazaă o impresie din primul moment nu are vârful limbii despicat si nu bolboroseşte cuvinte morfolite. Intotdeauna mi-au plăcut actorii si nu doar gratie minunatei arte care se numeste teatru - ca expresie sublima a omului - cât mai ales pentru darul lor de a spune răspicat cuvinte intregi, cuvinte scoase cu toate sunetele nescălâmbate dintr-un plămân ferm.

Imi plac oamenii care stiu sa vorbească folosind toate instrumentele vorbirii. Buzele se ascut, se ţuguie, se deschid ca doua braţe care îmbratiseaza cuvantul tăios sau se inchid înteţind tainele. Cuvântul rostit ca la teatru gâdila cerul gurii, şuiera printre dinţi ca furtuna, clatină obrajii comozi si se înfig precum săgetile lui Amor.                                                                                                                                                                                                                                                                                                      

Asa cum ţi se lipeşte buricul degetului de raşina de pe coaja coniferelor, asemenea si cuvântul grăit cu patos si vigoare ti se lipeşte de timpan scurgându-se cu picuri în cupa inimii. Memoria omului se indragosteşte (uneori incoşntient, alteori chiar impotriva vointei lui ) de cuvintele desprinse din buze deschise. Cuvintele zâmbite nu trec ca apa printre pietre ci statornicesc in zvăpăiatul suflet care le primeşte fără a mai cunoaşte vreodata guma de şters a timpului.

Cuvintele in sine n-au mai mare valoare decât un pahar cu apa sau un papuc de casa. Ele nu se mişcă singure din neutralitatea lor pentru că n-au tarie, n-au continut ci doar formă. Omul este acela care umple forma cu profunzime. O cizmă va sta intotdeauna ploştită fără piciorul care, incalţand-o, îi va da semnificaţie si utilitate. Cuvintele trebuie să fie utile si omul trebuie sa inveţe cum sa faca util cuvantul.

Trăim în epoca in care a comunica nu mai este de ajuns. Ceea ce comunici e nesatisfăcător. Esenţialul sta în cum comunici. Ştii să transmiţi? Ştii să dichisesti gândul în cuvinte? Ştii să faci cuvântul să răbufnească, să plângă, să spulbere frici, să scoata la iveală adevaruri ? Ce ştii tu să faci cu cuvântul ? Cum ii ordoni cuvantului sa asculte de tine ? Cuvântul nu ar trebui niciodata sa fie stăpân omului ci să fie sclav gandului.

Câte discursuri nu sunt ratate la pupitrele politicii pentru că retorica a devenit o materie a trecutului ? Cati studenti nu si-au schimbat cursul vietii pentru că profesorii n-au stiut sa  cutremure amfiteatrele cu intonaţiile lor ? Câti crainici de pe ecranele plasmate n-au sfarşit prin a deveni la fel de insipizi ca promterul de pe care citesc ? Cuvantul nu trebuie spus, ci grăit, nu trebuie obligat ci dorit, nu trebuie marginit ci împlinit. Implinirea cuvântului se face intocmai ca un ritual: vantul respiratiei precedat de elanul gandului, alegerea arbitrara a cuvântului urmata de minunantul moment al grăirii care se aseamana unui botez - atata viata poate cuprinde in sine, atata viata poate genera!

Cuvantul e mijlocul lui Dumnezeu de a se face cunoscut omului. Cuvantul e ruga, deci poate fi izbânda. Dumnezeu nu asteapta rugi îngăimate intre buze leneşe, ci cuvinte eroice jucate intre buze destoinice. Si ce alt exercitiu mai bun pentru rugă avem decat comunicarea intre noi ? Bâlbâiti, muti si handicapati de cuvânt ne taiem singuri craca mântuirii de sub picioare si ramura bunăvoirii dintre noi.

E bine sa ne amintim că cel mai mare genocid nu s-a intamplat in timpul razboaielor mondiale. Mai bine de 70 de milioane de băştinaşi din ceea ce azi numim America latina au murit sub talpa conchistadorilor pentru că, fie nu s-a incercat suficient de mult o cale de comunicare si de toleranta, fie acesta comunicare, desi ar fi reusit, nu a fost voită de catre rasa cu drepturi nedemne care şi-a permis masacrul in masa invocând scopuri religioase adesea.

Aşadar, atata vreme cât avem un lanţ de perle, doua buze mai moi, mai cărnoase si cartea sufletului deschisă, ar trebui să citim cu voce tare ca cel de lânga noi să ne auda. Căci nici noi nu ne putem intelege daca nu suntem capabili sa ne rostim frumos in cuvinte rotunde.