Cuvântul nu se troşăie in galoşii dintilor ci se avântă ca o pasăre eliberată din colivie. De ce să vorbim cruciş? Un om adevarat care creeazaă o impresie din primul moment nu are vârful limbii despicat si nu bolboroseşte cuvinte morfolite. Intotdeauna mi-au plăcut actorii si nu doar gratie minunatei arte care se numeste teatru - ca expresie sublima a omului - cât mai ales pentru darul lor de a spune răspicat cuvinte intregi, cuvinte scoase cu toate sunetele nescălâmbate dintr-un plămân ferm.
Imi plac oamenii care stiu sa vorbească folosind toate instrumentele vorbirii. Buzele se ascut, se ţuguie, se deschid ca doua braţe care îmbratiseaza cuvantul tăios sau se inchid înteţind tainele. Cuvântul rostit ca la teatru gâdila cerul gurii, şuiera printre dinţi ca furtuna, clatină obrajii comozi si se înfig precum săgetile lui Amor.
Asa cum ţi se lipeşte buricul degetului de raşina de pe coaja coniferelor, asemenea si cuvântul grăit cu patos si vigoare ti se lipeşte de timpan scurgându-se cu picuri în cupa inimii. Memoria omului se indragosteşte (uneori incoşntient, alteori chiar impotriva vointei lui ) de cuvintele desprinse din buze deschise. Cuvintele zâmbite nu trec ca apa printre pietre ci statornicesc in zvăpăiatul suflet care le primeşte fără a mai cunoaşte vreodata guma de şters a timpului.
Cuvintele in sine n-au mai mare valoare decât un pahar cu apa sau un papuc de casa. Ele nu se mişcă singure din neutralitatea lor pentru că n-au tarie, n-au continut ci doar formă. Omul este acela care umple forma cu profunzime. O cizmă va sta intotdeauna ploştită fără piciorul care, incalţand-o, îi va da semnificaţie si utilitate. Cuvintele trebuie să fie utile si omul trebuie sa inveţe cum sa faca util cuvantul.
Trăim în epoca in care a comunica nu mai este de ajuns. Ceea ce comunici e nesatisfăcător. Esenţialul sta în cum comunici. Ştii să transmiţi? Ştii să dichisesti gândul în cuvinte? Ştii să faci cuvântul să răbufnească, să plângă, să spulbere frici, să scoata la iveală adevaruri ? Ce ştii tu să faci cu cuvântul ? Cum ii ordoni cuvantului sa asculte de tine ? Cuvântul nu ar trebui niciodata sa fie stăpân omului ci să fie sclav gandului.
Câte discursuri nu sunt ratate la pupitrele politicii pentru că retorica a devenit o materie a trecutului ? Cati studenti nu si-au schimbat cursul vietii pentru că profesorii n-au stiut sa cutremure amfiteatrele cu intonaţiile lor ? Câti crainici de pe ecranele plasmate n-au sfarşit prin a deveni la fel de insipizi ca promterul de pe care citesc ? Cuvantul nu trebuie spus, ci grăit, nu trebuie obligat ci dorit, nu trebuie marginit ci împlinit. Implinirea cuvântului se face intocmai ca un ritual: vantul respiratiei precedat de elanul gandului, alegerea arbitrara a cuvântului urmata de minunantul moment al grăirii care se aseamana unui botez - atata viata poate cuprinde in sine, atata viata poate genera!
Cuvantul e mijlocul lui Dumnezeu de a se face cunoscut omului. Cuvantul e ruga, deci poate fi izbânda. Dumnezeu nu asteapta rugi îngăimate intre buze leneşe, ci cuvinte eroice jucate intre buze destoinice. Si ce alt exercitiu mai bun pentru rugă avem decat comunicarea intre noi ? Bâlbâiti, muti si handicapati de cuvânt ne taiem singuri craca mântuirii de sub picioare si ramura bunăvoirii dintre noi.
E bine sa ne amintim că cel mai mare genocid nu s-a intamplat in timpul razboaielor mondiale. Mai bine de 70 de milioane de băştinaşi din ceea ce azi numim America latina au murit sub talpa conchistadorilor pentru că, fie nu s-a incercat suficient de mult o cale de comunicare si de toleranta, fie acesta comunicare, desi ar fi reusit, nu a fost voită de catre rasa cu drepturi nedemne care şi-a permis masacrul in masa invocând scopuri religioase adesea.
Aşadar, atata vreme cât avem un lanţ de perle, doua buze mai moi, mai cărnoase si cartea sufletului deschisă, ar trebui să citim cu voce tare ca cel de lânga noi să ne auda. Căci nici noi nu ne putem intelege daca nu suntem capabili sa ne rostim frumos in cuvinte rotunde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu