Doamna Toto s-a cherchelit în seara asta. Cu afinată de
uns gâtlejul. Îmi spune, miroase-o, are parfum de câmp. Avea. Doamna Toto vrea
să fie înţeleaptă numai că m-am plicitisit să mă tot tânguie cu teoria
încropirii de viaţă. Cât trăieşti trebuie să încropeşti tristeţi şi minuni de
toate culorile. Suntem doar trecători unii în viaţa celorlaţi. Ştim cu ce ne
încălţăm dar nu ştim unde şi când ajungem. Paşii noştri se încolăcesc şi se descolăcesc
la fiece viraj făcut de vântul destinului. Să nu port pică nimănui. Să nu-mi
ţin inima într-un cocon. Şi cu alte cele zece porunci îmi încreţeşte mintea. Eu
sunt Greieraşa. Nepoata. Stau la Doamna Toto în staulul din Bucureşti şi n-o
plac dar nici nu-i port pică. Pentru că ştie să facă plăcintă cu nuci.
Doamna Toto e o călătoare. A văzut multe drumuri la viaţa
ei. De câtiva ani îşi tăvăleşte părul scurt pe bigudiuri. Să nu te-mpiedice
nimeni să fii umană. Nu sclifosită, ci frumoasă în sprâncenele tale. Când am
intrat prima dată în ovalul cu pereţi al Doamnei Toto am simţit imediat o aromă de cafea cu ghimbir
şi de poezie deşirată în loc de preşuri. La colţuri, amintiri cu păpuşi roase
de timp. Aici e locul meu, a gândit Greieraşa. În faţa ferestrei tăceau
ramurile unui nuc care-mi ocupau mai mult înălţimile decât spaţiul. Fereastră
cu obloane pentru a împiedica mai bine zborul.
Doamna Toto mă lăsa deseori în pace. Rareori îmi mai făcea
câte un ceai din flori de soc ca să îşi aducă aminte. În camera mea aveam o iconiţă
ştearsă şi o carte de rugăciuni roşie. Doamna Toto nu prea era dusă la biserica
dar ofta o dată la două zile. Când Dumnezeu întârzie să ne răspundă la
rugăciuni înseamnă că are şi El melancoliile Lui de plâns. Aşa spunea oftatul
ei. Doamna Toto sughiţa tot o dată la două zile şi spunea Doamne iartă-mă. Dar
ce? Dumnezeu sughiţă de fiecare dată când ne iese pe gură Doamne iartă-mă? De
fiecare dată când îi rugăm mila? Doamna Toto a tresărit. Nu-l întrebase pe
Dumnezeu asta.
Râşniţa avea un loc aparte în
oval. Într-un dulap al trecutului. E o mândrie de râşniţă, spune Doamna Toto.
De o viaţă râşneşte cafea şi ghimbir şi n-are un fir de rugină morişca asta. Doamna
Toto îşi cumpăra vopsea de păr castaniu de toamnă târzie. Îmi spunea că
universul a suferit mult cănd a născut lumea pentru că nu a avut moaşă.
Dumnezeu era bărbat şi nu ştia cum să despice buricul universului să scoată
pământul. De atâta durere a azvârlit universul lumea aşa departe de Dumnezeu! În
râşniţă îşi măcina toate durerile. Atunci i se îngroşa o venă la tâmpla dreaptă
şi vibra uşor ca o sonată. Adevărata durere este să nu simţi niciodată nicio
durere. Eu las întotdeauna câte o moluscă de mă suge la sân. Clipeam când îmi
povestea de moluşte. O vedeam cu mâna mângâindu-se din cînd în cănd pe valea
dintre sâni. Apoi oprea râşniţa cu un zâmbet şi strângea cârceii de cafea.
Greieraşa voia să ştie
durerile. Doamna Toto avea ochii ca un râu de munte când râşnea. Mereu licărea ceva
acolo în ei. Să nu mă judece nimeni, aşa se pomenea vorbind Doamna Toto. Eu
citeam în continuare sub fereastră. Nedreptăţile mele nu vor rămâne nejudecate
dar în conştiinţa mea nu accept alt judecător decât cel pe care îl bănuiesc eu
a fi in cer. Lua râşniţa şi auzeam boabele de cafea scrâşnind ca nisipul. El
singur numără seminţele de suferinţă pe care le împrăştii şi le adun. Sunt mormane
în urma mea şi de o viaţă râşnesc la ele. Greieraşă cum sunt îmi spun că Doamna
Toto e un personaj aproape pascalian
dorind să-şi caute dreptatea doar în tarlaua Celui pe care nu-l cunoaşte. Să nu
laşi lumea să te vânture şi să nu fii mormoloacă. Tac. Râşniţa înţeapă burta tăcerii.
Prima dată când am măcinat, era
o cafea din Africa. Suplă şi neagră, dar puternică. Mi se dilatau pupilele
ochilor de plăcere sorbind-o. Am băut-o în Franţa într-o cameră mică de hotel
timp de o lună. O pregăteam dupa-amiezile şi o beam până dimineaţa. Ferestrele
se aburau. Dimineaţa le deschideam căci era primăvară şi se împletea mirosul de
proaspăt cu mirosul de cafea de pe buze. De fiecare dată când o beam mă
învineţea de la gât în jos. Lângă cafea urma să apară pe ceaşcă şi nişte plante
uscate. Care să mă facă scriitoare. Care să mă facă să văd ce nu puteam vedea
la lumină. Mi-am zis că sunt prea cuminte pentru a mă sminti şi am mers într-un
dom să mă rog. Din rugă în rugă, Duhul Sfânt mi-a arătat râşniţa. Mă râşneam pe
mine la început. Apoi am decis să râşnesc toată cafeaua din Africa şi să nu mai
beau cafea neagră. Of, Doamne iartă-mă! N-am mai băut. Am dat-o de pomană.
Doamna Toto e blajină azi. A pregătit micul dejun. Ouă
fierte şi pătlăgele acrişoare. În ceaşcă îmi toarnă cafea ruginie. Boabele din
care râşnise o parte se înghesuiau într-o pungă pe care se afla un coif. Scria
într-o limbă necunoscută Nikakda. Mă întreabă dacă zbuciumul de aseară s-a
auzit de la mine. Nu. Înseamnă că zbuciumul era tot al meu. Cer un pic de hrean
pe ouă. Ridic pleoapele. Doamna Toto e fermecătoare. Bea, e cafea rusească. De
douăzeci de ani n-am mai râşnit din ea. E dintr-o plantă rară. Încerc să îngâim
două vorbe, e bună cafeaua...ce plantă? L-am visat azi-noapte, eram aşezaţi la
o măsuţă într-o staţie de metrou din Sankt Petersburg. Cafea ca pe vremuri.
Cine? Rusul. Era înalt şi mirosea a caprifoi. I-a ieşit o băşică la gât şi s-a
uscat de tânăr. Nu s-a vindecat cu zaţul de cafea. Doamna Toto îşi mângâie iar
valea dintre sâni. Of, Doamne iartă-mă! Ce de cafea mi-a rămas de la el. Să macin
şi pentru mâine. Vă doare, întreb. Of, nu, nu e durere acolo unde eu tai şi
sărez.
Dumnezeu a ciocănit la uşă.
Vine în fiecare zi şi eu îi dau cafea. E murdar dar are barba ca argintul vechi
şi-mi spune sărutmâna. Auzi tu, Dumnezeu îmi spune mie sărutmâna. Nu e cine speraţi.
Doamna Toto crede că Dumnezeu S-a smerit pe Sine creându-ne pe noi aşa de mândri.
E o boemă doamna Toto. Crede în ce nu-i de forfotit cu gândul. Eu citesc mult
dar Dumnezeu nu stă nici măcar pe copertă darămite în carte, îmi spune. Ieşi
afară din tine ca să-L vezi pe Dumnezeul din alţii şi alţii îl vor vedea pe
Dumnezeul din tine. Dumnezeu are de tote, numai cap nu. Capul ni l-a făcut nouă
ca să ne amintim. La inimă poveştile încheagă sângele. Aşa mor unii oameni. Când
poveştile ajung să se încalece unele pe altele ca intr-o acmée.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu