Nu e uşor să vezi cum piere un
vis drag căruia mai ieri sperai să îi dai aripi într-o bună zi. Un vis leagănă
visuri; întreaga viaţă se scutură ca o fugă după visuri care n-au spor în a se
împlini. Dezamăgit, te reîntorci în tine şi aştepţi ca din deznădejdea de a te
mai vedea acolo sus sau departe să se işte un nou vis cu alice mai mici. Alicile
se zbat ca aripile unui fluture într-un borcan şi visul
zvâcneşte. Mai apoi îmbătrâneşte şi îi e urât să mai îmbobocească
în suflet de teamă să nu i se pună zăbale. Nici grăuntul nu încolţeşte în guşă
darămite visul de nu e pus în solul cel bun al voinţei.
Până şi seceta are un rod:
răbdarea. De ce o fi pus Dumnezeu în om visul? De pildă, îmi spun. De când a
zărit marea prima dată, omul a început să umple pământul cu vise dar nici până
azi n-a priceput răbarea. Aşa s-a născut suferinţa: din nepotrivirea dintre
privire şi talpă. Cu privirea ţinteşte, cu talpa niciodată nu ochieşte. Tot aşa
s-a coborât omul din rai. În peşteră. Şi apoi s-a făcut lingurar. Sunt foarte preţioşi
lingurarii în zilele noastre. Rari ca adevărul. Chinuiţi de toamnă ies la
vandut linguri cioplite din surcele.
Să ciopleşti linguri, ăsta nu prea e visul
nimănui. Dar se întâmplă. Nu-ţi trebuie înţelepciune de tâmplar. Iei surceaua
şi o scobeşti la un capăt. Cu grijă să nu te pătrundă vreo aşchie. Apoi o
lustruieşti cu şmirghel. Şi de aici parcursul artistic al fiecărui lingurar. Cu
trei degete prinde pensula cu păr din porcul mâncat deja de anul trecut şi
spurcă lingura frumos cu petale răzgâiate fie de culoare nuccie din zeamă de
urzici, fie roşie din zeamă de vişine. Cu aceleaşi trei degete scriam şi eu la
şcoală. Cu degetele crucii. Mă miram cum în sân de toamnă stând ghemuită la
scris din cele trei degete tot timpul se isca un mic triunghi de lumină pe
caiet. Probabil isoscel. Fără să fi devenit lingurăreasă mai tărziu, se
întâmpla să pictez şi eu ca lingurarii petale pe pagini scrise. Albastre, din
cerneală şi zeamă din ochi. Mama îmi spunea că mai bine petale albastre decât să
mă fac lingurăreasă când cresc. Ca să am vise. La fel ca toţi ceilalţi pitici
care lasă umbre grele în urma lor; căci visul e pe măsura crucii. Crucea lasă
dâre. Dar mama nu ştia că lingurarii nu au vise. Ei au altă mâncare şi lingura
lor e mai adâncă: speranţa.
Am cunoscut un lingurar în
octombrie. Igor. A venit la oraş să vândă linguri mari micilor doamne văduvite. Nu
era nici prea răsărit nici prea apus la ani, nici prea alb dar nici prea
pătruns de soare. Igor sculpta cozile lingurilor cu o fineţe de artist. Un
adevărat meşter lingurar. Mi-a spus că graurii nu se mai tem toamna asta de sperietorile
răscrăcărate pe araci şi nici visurile nu se mai ajung cu balonul. Oricum
umblă harpiile după ele; cu fiecare vis înfăşcat se mai stinge din lumina
ochiului. Până ajunge mat ca piatra muntelui. Igor avea o cucuveică la inimă.
De când se aşezase cucuveica pe gardul inimii lui toate visurile i le alungase,
dar speranţa tot înfiptă era. Eu am visuri, i-am spus, speranţa n-a înmugurit
în mine. Igor m-a bătut cu palma pe creştetul capului şi mi-a răspuns că
trebuie să beau întâi cucută ca să crească. Apoi mi-a dat să mănânc boabe de
porumb prăjite în untură. Erau calde încă. Sărate. L-am întrebat de Dumnezeu.
Dacă de la Dumnezeu vine visul sau speranţa.
Pe Dumnezeu îl văzuse prima
data în viaţa lui pe o ulucă. I s-a părut cam urât şi i s-a făcut milă de El. A
îmbrăţişat uluca atunci. Din ochi a început să îi susure un izvor care se
prelingea pe ulucă şi nu ştia de plânge el sau Dumnezeu şi nici nu înţelegea de
unde îl năpădise o fierbinţeală în şira spatelui. I-a alunecat inima pe ulucă
şi Dumnezeu S-a zgribulit în el până la friguri. Cum se trezea dimineaţa, Igor mergea
la ulucă şi o îmbrăţişa, iar seara nu înghiţea găluşca amurgului până nu sfinţea
cu buza uluca. Lingurile se sculptau parcă singure şi mâna lui Igor era uşoară
ca aerul. Ştia să cioplească în linii fine petale şi frunze şi degete împreunate.
Când şi-a adunat o traistă de
linguri împăpuşate, Igor şi-a strâns uluca la piept şi a plecat în satul cu
turci să le vândă. Era tot toamnă. La lăsatul brumei. În sat a dat peste o
turcoaică tânără care mult s-a mai minunat de lingurile lui şi l-a poftit la cafeaua
în nisip. L-a strâns la piept până i s-a scurs sub piele şi Igor s-a întors cu
ea la ulucă. Turcoaica vedea că Igor îmbrăţisa uluca mai cu patimă decât pe ea
şi i-a pus gând rău Dumnezeului. S-a trezit într-o dimineaţa înaintea lui Igor
şi a turnat apă fierbinte pe ulucă ca să-L opărească pe Dumnezeul din ea. Igor
n-a ştiut decât prea târziu. A doua zi, turcoaica a căzut în cazanul cu boască
firbinte la facerea ţuicii şi a murit. Igor s-a necăjit. Un vecin i-a zis că e
din cauza ulucii. Igor nu l-a judecat, dar nici n-a mai îmbrăţişat uluca. S-a îmbătat
într-o seara, a luat toporul şi a despicat-o. Din ulucă a făcut linguri. Toată
noaptea. Când soarele şi-a arătat fruntea, pe toate cozile lingurilor a apărut
Dumnezeu. Nu am făcut bine, şi-a spus. Atunci a venit cucuveica să chiuie pe
inima lui. Igor voia să coasă lingurile în uluca dintâi. Dar lemnul nu e aţă, a
clătinat din cap a dejnădejde. Din dejnădejde inima i s-a prelins pe linguri. Şi
a făgăduit că îi dă totul înapoi Dumnezeului, îi dă inima şi viaţa ce-o are
înlăuntru şi în afara trupului, de la zâmbet la lacrimi, totul numai să
îngăduie încă o dată îmbrăţişarea. Igor a pus în traistă lingurile cu Dumnezeul
pe ele şi a venit în oraşul meu. Eu cumpăr lingurile pentru mama şi-l îmbrăţişez
pe Igor. Igor plânge în timp ce în mine zvâcneşte speranţa. Cu ea am gonit visurile. Toamna
asta mă fac lingurăreasă. Mamei o să îi curgă inima pe Dumnezeul din linguri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu