Cati dintre noi trăim fără secrete? In uzinele de misteriosi ce impanzesc societatea cu taceri banale, un om fara secrete ar fi de-a dreptul rocambulesc. Acceptandu-ne soarta de cosmopoliti, ne acceptam deopotriva conditia de secretosi pentru ca – nu-i asa? – nu e usor sa scoti namolul cu galeata din putul tau interior pentru a bea mai apoi apa limpede. Trebuie sa fie cumplita meseria de duhovnic, de aceea, probabil, e atat de rar intalnita. Cine ar vrea sa se inece in mizeriile altora? Si cine mai e demn in prezent sa-si savarseasca proscomidia cu sufletul gaunos?
Secretul nu e mandatory dusmanul sinceritatii. Se prea poate ca un secret sa nu ascunda nimic care ar putea dauna realitatii. Dar e nevoie de un labirint de taine intins pe mile de gradini sociale pentru a ne mentine viu interesul pentru viata si relatii umane. Ce-are a face secretul cu minciuna atata timp cat omul actual are nevoie de secret doar ca raspuns la ghicitoarea care ii sfaraie mintea?
Secretele au si ele identitatile lor. Cel mai adesea se muleaza pe caracterul proprietarului de secrete. Unele sunt perfect inocente, precum copiii care se joaca la ureche de-a secretul, altele sunt mai greu de dus ca o locomotiva cu aburi. Uneori inchidem ochii asupra lor, le ascundem pe sub pleoape. Precum samburii de maslina pe care nu stim cum sa ii aruncam mai repede in servetel sau cotoarele de mere ale caror pete nu mai pot fi scoase nici cu cel mai bun inalbitor. Si secretele pateaza. Onoarea, se spune. Desi, pentru pata secretului ar mai fi o solutie: marturisirea, folosind substanta adevarului asa cum dainuie el din silurian.
Zic unii ca secretele au consistenta ruşinoasa si nu cunosc starea de transparenta. Opacitatea face parte din definitia lor. Secretele sunt intime si aici e tot farmecul fiinţei. Ca un funambul pe o sarma cat ita, secretosul trebuie sa-si tina balansul in retelele de secrete in care se agata. Pentru ca, intocmai ca necazul sau cutremurul, secretul nu e niciodata singur, ci intotdeauna are un geaman.
Secretul e săvârşire înainte de a fi secret. Cum petrecem savarşirea aceasta? In tacere. Adeseori depunem chiar mărturie mincinoasă în favoarea secretului nostru. În orice om exista o capsula cu secrete, o odaie cu pereţi ermetici de unde nicio vorbă nu trece dincoace, in lumea bantuita de paparazzi. A vorbi despre secret e un fapt incestuos, nu eroic. Te violezi pe tine insuti cu martori, te slăbeşti pentru ca Celalalt să se întărească in subconstientul tau. Dar uneori, oricât de patimaş ar fi secretul, omul simte nevoia să deschida ferestrele odaiţei şi să strige in gura mare că el este savarşitorul secretului, dublu vinovat atunci în faţă spectatorilor la rândul lor savarsitori muţi. Secretele sunt acelaşi, nu exista perfecta unicitate sau originalitate. Sunt banuite, intuite cu urme de indoiala vaga sau profunda.. Pune-ţi mâinile la ochi, dacă vrei, palmele nu pot salva secretul, nici măcar pumnii nu îl tin închis. Vei sfarsi prin a-ti arunca secretele in poala seamanului ca pe niste folostine de struguri. Daca nu te despoi tu de secrete, o va face cu siguranta cel de langa tine si atunci pedeapsa va fi inca si mai crunta.
Trebuie sa retinem insa ca omul nu este singurul duh ciuruit de secrete. Universul intreg este chiciura de taine. Asemenea Creatorul lui. Nici nu indraznesc sa imi arunc gandul in traista cu secrete a lui Dumnezeu. E de neinchipuit. De asemenea, viata isi tine sub centura un secret atat de batran de cand e lumea: moartea. Nimeni din cei ce l-au descoperit sau carora le-a fost dat sa demoteze moartea in piese de cunoastere nu au putut sa revina catre semeni. Dusi au fost o data cu secretul. De aceea, omule cu secrete ascunse in chica, sa te gandesti de merita sau nu sa duci cu tine in eternitate plumbuita cruce a secretului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu