Geniul Duhului Sfânt constă în acea parà ieftină de frumos sincer prin care te păcăleşte să-ţi duci mai departe zilele în nopţile când stai chiorât uitandu-te la lună. E drept ca nu-nţelegi o iotă din tot heliul şi hidrogenul scamelor de pe cer sau din craterele vârâte pe sub ghemul de mohair galben. Dar continui să te benoclezi prin telescoape, poate cine ştie...acuşi-acuşi începe să se scuture vreo aripă, să cadă vreun Jupiter sau să joace hora vreo constelaţie de stele. E frig al naibii la miezonoptica asta de astronomie şi rugăciunea astrologului în limba nebuloaselor cuvinte îmi e străină de-o ureche.
E o reţetă veche de-a ştiinţei ce îşi rânjeşte gura înspumată: se ia un număr - la-ntâmplare - de tineri, de preferat tembeli sau prea deştepţi să-nchidă întrebari cu un răspuns nefrânt, uniţi de pasiunea pentru ale cerului minciuni epoletate. Se bat cu mixerul în tărtăcuţe până ajung să se învârtă ca sateliţii în jurul unui telescop. Se face noapte şi se sting, fireşte, luminile difuze de la jeep-uri. On commence! Cu luna, cu carul, cu steaua polară, cu Vega şi Arhturus şi Dumnezeu mai ştie câte altele pentru că-n capul meu roiesc doar stele; de gânduri m-am golit demultişor căci dăunează grav oniricilor. Şi-ncepe să gângăvească isteţul ( ce-i al lui nu-i de pomană! ) de la Observator cum că Big Bang-ul, cum că materie, cum că atlas de stele, cum că mister nu-i cerul pentru el...Ei aş! Dar ia să-mi spuneţi, mătăluţă, de e aşa de sticlă cerul, cum de se face că-i pustiu? „Păi nu se ştie sigur, că mac, că pac, că mac că pac”. E limpede. Are cunoştinţe băiatul, informaţii goale ce se vând precum covrigii. Vezi gaura, dar cercul copt cu sare nu încape în diametrul irisului. Da, domnule, să recunoaştem impotenţa de a pătrunde lucruri ce nu ne privesc. De-am şti să căutăm ce trebuie pe cer, tanti de la PRO TV n-ar mai debita ca oaia poveşti de adormit copiii la zodiacul pentru femeile lihnite de evenimente personale. Ce-i dat să ştim stă galben pe negru şi are deseori şi coadă când cade străbătând pe o fărâmă cerul. Niciodată nu-i mai adevărat cuvântul socratian „ştiu că nu stiu nimic, dar nici măcar asta nu ştiu” ca atunci când îţi nenoroceşti ochii să-ncapă în găuricile binoclului ca să vezi bine ce ? o gogoaşă neagră cu un duium de luminiţe ce sclipocesc timid. Nu-i nicio stea pe cer mai aprigă şi mai tăioasă cu lumina decât este scânteia din ochii în care te scufunzi. Cerul e bun de privit ca la tavan când stai cu mainile pe piept, dar mai buni sunt ochii în care vezi şi desăvârşiţi ochii în care te vezi.
Şi totuşi, credinţă-mi dragă, nu muşca prea mult din harnica ştiinţă că nu se ştie de n-o să te mănânce ea aşa necoaptă mai tarziu. E grozav, domnule! Auzi ce declaraţie: când te uiţi pe cer priveşti în trecut. Cică lumina de la catralioane de miliarde de kilometri distanţă de pământ ajunge în decurs de mii şi milioane de ani şi, prin urmare, priveşti muchii de stele care, luate în prezentul tău, pierite-or fi de mult. Te pomeneşti că aşa o fi! Poţi să negi? Nici să confirmi, desigur. Eu una nu bag mâna în foc. O bag eventual în flăcări pentru Cel ce mi-a şi vindecat-o de arsură de dinainte de a mă gândi la foc. Bun! Deci ce-i pe cer a fost şi nu mai este. Sau poate. Dar nu e oare viaţa-ntreagă o privire pe cerul propriului trecut? Nimic mai mult! Stau cu capul aplecat în cadă să îmi spăl laţele de păr şi trag din ghemotoc un fir de ce-ar fi urmat să cadă singur. Auch! N-ar fi căzut de n-ar fi tras netoata cu încredere de el. La fel cu dragul cer. E şmecher! De îi dai credit şi vrei să tipăreşti un adevăr, te chinuie de-ţi sar capacele locomotivei craniene. Ce vezi e negru când de fapt e alb, ce crezi nu-i adevăr nici pe departe ci doar convingerea de ieri pe care ţi-o ondulează frumuşel convingerea de azi. Şi tot e bine atâta vreme cât nimic nu se disipă.
Dacă ar fi micuţul mare cer vaginul bucălat al vreunei înstelate doamne, n-ar fi păcat să o dezvirgineze cu degetul mic ca o rachetă japoneză omul pitic şi vai de el? Dar n-are nicio treabă omul şi nicio trebuinţă de aplecătoarea din grădina lui de vreme ce inima-i stă ţeapănă şi crede în cele necrezute; capul...well...poate să dormă la mansardă cât o pofti şi să poftească în continuare la prăjiturile din tava distinsei doamne.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu