Nu am băut tequila niciodata. Şi nici nu am mâncat cândva ţeposul fruct de cactus. Şi câte şi mai câte încolţite şi dospite pe sub fustele ţigănesc de colorate ale naturii nu mi-au căzut încă pe limbă, nu mi-au zemuit încă între dinţi. Numai ce mă gândesc la lămâile verzi mediteraneene şi mi se strepezesc şi ochii-n cap de minunatul gust de gheaţă verde ce stă la copt ca floarea soarelui. Exotismul prin fructe e prilej de senzaţii bucale minunate. Şi nu numai gustative. Cât de benefică e papaina – exemplum – pentru încurcatele noastre intestine pline de limbrici şi alţi viermişori maronii ( mi-i închipui de culoare maronie căci o consider cea mai detestabilă pată de culoare şi de obicei cu ea îmi încodeiez obiectul furiei, al pateticului şi al răzbunării ). Cât de sofisticată e rodia că-ţi vine să o zvârli în primul coş de gunoi tot alegându-i delicatele bobiţe. Dar cât de răcoritor e fructul pasiunii în vreun cocktail de-ţi vine să-ţi lingi şi urechile numai de plăcerea denumirii, ce să mai zici de grozava aventură de a-l savura cu linguriţa de dulceaţă. Sau cumquat-ul de pe insula Corfu atât de parfumat ca bustul frumoasei Sissi. Dar le cunoaştem pe toate acestea. Sunt alte fructe probabil de care nici n-am auzit, darmite să le mai gustăm. Suntem fructari din ce în ce mai mult din fericire, în defavoarea pulpiţelor de carne macră. Se vând în pieţe şi în supermarket-uri fructele de aer ca fabricate pe bandă că te şi întrebi dar de câte ori fructiferează domnule într-un an bananierul, portocalul etc? Şi ca mare consumatoare de fructe de coroană arborifera ce sunt, nu pot să nu mă întreb ce am ratat şi ce goal-uri gustative să îmi creez de aici înainte. De ce n-ar exista – gândesc - şi fructele oceanice? Sau fructe ale pământului ce nu cresc din soare, ba dimpotrivă, să se umfle precum cimpoiul în mogâldeţe de pământ afânat ca de cârtiţe? Or fi, dar nu îmi vine-n minte nici un nume momentan. Însă nu întind mai mult invidia către tărâmuri cu belşug de exotism fructal. Avem şi noi – vorba ceea – puhoi de mândrie fructiferă mioritică. Şi să nu fim bleji căci nici pe noi nu ne scot popoarele mai de la vestul planetei din exotici şi orientali şi mai munteni şi mai de la ţară – măcar de-ar reveni românul la sătucul lui dintâia-nţelepciune! Dar despre fructe era vorba.
La băuturici ştim bine cu ce minţim străinul că-i al nostru: pălincuţă proaspătă de Ardeal de-ţi topeşte şi măruntaile în tine odată cu simţul că eşti viu. Te amorţeşte pe loc comanda ca veninul de cobră. O fi plagiat sub dopul damigenei româneşti sau nu, asta Pazvante chioru' o mai ştie. Iar ca să umple românaşul burduhanul străinesc îi trage la focul din coceni de porumb tuciul cu mămăligă şi apoi bolovanul cu telemea pus pe jar ca mai apoi să îl îndoape cu mai veşnicele sărmăluţe decât Sfântul Petru însuşi. Ş.a.m.d.p. Dar stau ca prostul cu mâna în falcă şi mă întreb. Ce fructe avem noi taică să dăm străinului cu ochi de măgăruş? Prin alte ţărişoare zău! că oamenii – oameni cel puţin după aspect şi nu după stomac – pun pe masă întâi fructe încă de la „Tatăl nostru” dis de dimineaţă ( acum de...luaţi şi voi „Tatăl nostru” ca relativ şi metaforic! ). Şi apoi continuă tot aşa cu supă de fructe, iaurt de fructe, minciuni cu fructe, gazete cu fructe, iar la cină ...suplele paste cu..fructe. Aşa cum pun franţuzii caşcavele-n mucegai şi la zenit şi la nadir. Nu tu pită, nu tu praz, nici măcar o brânză de Doamne-ajută. Dar, mă rog, să fie ca la ei!
Aşa...fructe cu aromă românească. Şi hop! Copilărie nestemată! Cum îmi răsare tomniţa de dinainte de a-ncepe şcoala nemâncată de niciun câine după ungerea cu untură aşa cum îmi tot promiteau bătrânii. Nucile verzi. Nimic nu stă mai frumos româneşte la acest capitol ca nucile verzi dintâi. Ce vremuri! Când o înverzeam pe mama până la puful din urechi şi ce mai jupuiam la nuci cleioase încă ele însele! Dar buuuuneee! Jupoi şi-acum la ele că nu te iartă dracul de obiceiul dintre măsele şi nici de viciul dintre pulpane. Le văd în faţa ochilor ca pe nişte creieri de găină-n carapace şi mormanele de coji alături pe pamânt. Bătrânul nuc cu frunzele de o şchioapă! Stăteam cu ochii aţintiţi la cerul mozaicat printre bărcuţe verzui de clorofilă. Şi soarele de toamnă ne-nsuliţa cu raze de parcă ar fi voit să scobească şi el la nuci cu noi. Si-apoi ce să mai spun de o dulceaţă de nuci verzi afumată natural şi dulce ca trestia de zahăr...Păi astfel de lucruşoare - pun rămăşag - că smitesc şi cele mai impotente guri în a simţi darul vieţii de la Dumnezeu.
Nu-i doar atât. Să nu uităm de prunele de ţuicuşoară ce stau precum momâile-n cazane la fermentat dulcegării tăioase. Sau de straniile corcoduşe de care se agaţă pruncii de cum mijesc din floare şi cresc în martie ca gămăliile de ac. Ca să nu mai vorbim de acrişoarele moşmoane sau de dragile fructe de măceş din care beam cândva o măceşată mai acătări ca liqueur-ul franţuzesc pentru babe cu proteze. Le avem pe ale noastre şi-s mai faine, îs mai dulci sau mai amare după limba românească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu