Femeia creatoare

Creatoare? Sau doar călătoare? Femeia de azi e grăbită. Pentru că ea nu se mulţumeşte cu o singură cale şi vrea să stăpânească infinitele posibilităţi de a fi. Pentru că verticalul o oboseşte, iar orizontalul o plictiseşte nu ajunge să mai găsească compromisul cu echilibrul şi se aruncă fie în obsesii fie în ruina ce râmă adânc subconştientul.

Femeia de azi gândeşte la puterea masculin. Femeia de azi uită de femela bolnavă dinlăuntru. Femeia de azi pare a fi mai puţin creatoare şi mai mult cetăţeană, birocrată, intelectuală, diplomată şi altele asemenea. Femeia de azi nu mai naşte prunci, nu mai naşte dragoste în secul bărbatului. De ce şi cine a mutilat femeia de feminitatea ei primară? Suferinţa? Femeile au suferit dintotdeauna, cu predilecţie, am putea spune. Viaţa? Dar nu trăim oare aceeaşi viaţă toţi în poveşti diferite? Timpul...nesuferitul timp al lipsei de credinţă.

Femeia de azi are acces oriunde: în afară de altarul bisericilor poate pătrunde oriunde oricând, până şi în toaleta bărbaţilor dacă cea a femeilor e ocupată. Aproape nimeni nu îi mai spune nu. Femeia de azi e o călătoare şi o cunoscătoare a ştiinţei poate mai aprigă decât oamenii de ştiinţă dintâi. Cu ghetele pe umăr şi jacheta atârnându-i dezordonat străbate munţii, cu îndrăzneala bărbatului face autostopul şi cu priceperea doctorului experimentat învârte afaceri. Însă libertăţile obţinute jupoaie femeia de propria ei fiinţă în loc să o închege în deplinul puterii ei spirituale: creaţia.

Într-o parcurgere senină a istoriei umane şi culturale, neconstrânsă de nicio condiţie - cu atât mai puţin de condiţiile feminismului – e de recunoscut faptul că Dumnezeu nu a pus geniul în femeie; nu există femeie-geniu. Desigur, e lumea plină de femei Zorba, de femei Hamlet, de femei sfinte dar niciunui geniu feminin nu i-a fost dată încă viaţa. Aceeaşi viaţă care se plămădeşte în şi prin femeie. Ironic, am spune. Femeia naşte creaţia. Femeia naşte geniului. Dar născarea nu se poate întâmpla decât prin dragoste. Ei bine, dacă femeia de azi se bărbăţeşte şi se eroizează pe sine, dragostea femină se spulberă în responsabilitate masculină. Din femeia egală cu atingerea de fulg, din femeia-aripă şi-au luat zborul odinioară voievozi, prinţi, ţari. Din femeia-politician se desprind în prezent mii de bărbaţi orfani ce nu mai ajung să cunoască sensibilitatea maternă sau iubirea jucăuşă de pe pântecul unei femei. Din femei sluţite de griji de luptă se prind în uter bărbaţi feminizaţi, hibrizi, laşi şi fără căpătâi. Spasmul descreierării femeii moderne pune în pericol o societate întreagă. În trecut femeia ţinea frâiele bărbatului. Nu degeaba găina cânta adesea în micro universul familial. Acum ea nu-şi mai poate ţine nici propriile frâie, nu se mai poate dezmetici din libertatea cusuroasă pe care a încercat-o ca pe-un drog.

Părintele Arsenie Papacioc spunea că bărbatul e capul iar femeia e inima. Să ne imaginăm un trup cu cap fără de inimă. Nimic n-ar pompa viaţă, energie şi sentiment în venele lui, i-ar suna a gol paşii şi cuvintele i-ar fi fără noimă. De aceea, în spatele oricărui geniu stă în umbră o femeie. Şi aceasta nu e şi nu trebuie să fie pentru femeie o frustrare, o dezolare sau doar o simplă consolare. Firea lucrurilor e potrivită cu mare atenţie de un Regizor îmblânzit încât nu văd nimic imperfect în acestă ecuaţie. Pe Muntele Athos nu pătrund femeile dar o seamă întreagă de călugări şi sihaştri se închină şi slăvesc o Fecioară care a salvat creaţia prin Creatura Divină.

În sine, femeia e creatoare: de cultură, de senzaţii, de peisaj, de credinţă, de frumos, de vise, de afecţiune. Îmbărbăţindu-se, femeile de azi se reneagă şi se destramă atât fizic cât şi spiritual devenind păpuşi goale cu cravată şi pălărie pentru că nu vor să-şi amintească de misiunea ce le-a fost încredinţată: aceea de a fi călăuze rătăciţilor.